Trăgea noapte cu o cange la mal,
pleca cu ea în buzunar,
îşi punea soarele sub cap
şi, din umbră,
privea uimit conturul vidului.

Simţea cum transpiră obosit,
tăcerea nepereche sângera,
se măcinau pietre sub unghii,
iar printre degete scântei
prevesteau puterea luminii
cum topeşe nisipul pe umeri.

Chemarea, care da în sine,
spunea prin semne
cum s-o atingi,
mai adevărat decât risipa.
Mai presus decât iubirea,
trăieşte interior o pasăre străină
ce-şi exersează cântul
în apa unor poeme.

Mâinile se vor elibera;
va trăi liber în cuvinte,
se va despovăra de iluzii
şi, uimit, va privi aerul
pe conturul vidului.