Într-o lumină aproape solidă,
sărutul meu îți reda glasul unui copil
pictat pe faianţele Casei Poporului.
S-ar putea spune că eram obişnuiţi cu asta.
Dialogul tău cu fraze colocviale
că nu trebuie să fac nimic decât să trăiesc,
nu m-a ajutat să trec peste muţenia noastră,
asta fiind o moştenire de familie.
S-ar putea spune că eram obişnuiţi şi cu asta.
Era un mizilic să-ţi arăt zilnic sufletul;
abia după ce l-ai tăiat în felii transparente
ai zis:
are ochii amputaţi,
e prea transpirat,
i-au căzut toate frunzele…
şi-n el
e-o sărăcie lucie!
Apoi m-ai aruncat într-o altă femeie,
spunând că ea o să-mi arate calea.
Eu oscilam între nebunia descoperirii
şi plictiseala armoniei.
Fericirea
era doar momeala ce mă ţinea în cursă.
S-ar putea spune că m-am obişnuit şi cu asta.
Mi-am luat sufletul în mâini
ca pe-un rest de pe tejghea
şi am cerut lui Dumnezeu
un suflet nou.

M-a închis într-o mănăstire de maici!

Mulţumesc...
Doamne...