Într-un oarecare colț se-aud

picături de apă zdrobind tăcerea din cameră.

Covorul moale se-așterne pe tălpile mele,

sperând

că în noaptea asta va dormi cu ele.

Ceilalți încă n-au venit.

Mă simt așa de singur aici,

n-am pe nimeni cu care să vorbesc;

papionul de lângă cămașă

nu-mi mai cunoaște vorba

iar foile sunt surde.

Din când în când se mai aud mașinile pe stradă

cum ciocnesc pneurile de piatra cubică,

din când în când

mai troznesc minele de la creion

deranjând somnul cărților necitite de veacuri

iar licăritul ambulanțelor

se mai ia la-ntrecere

cu sunetul stelelor.

Sunt un pas mai aproape de cer,

o bătaie de inimă

mai aproape de amintiri,

sunt o lacrimă mai departe de gelozia pământului ăsta,

sunt tot ce n-am vrut să fiu vreodată

dar tot ce-am sperat s-ajung.

Că nu plâng, nu e vina mea...

nu demult mi-am vândut ochii

pentru niște reclame cu vise

neștiind că n-o să le pot vedea vreodată.

Se mai arde câteodată pâinea

în toaster

și mă bufnesc amintirile pe obraji

cu dimineți cu soare, unt și Bob Marley.

Dar cât să m-ajung?

Oare cât vor mai plânge picăturile dușumeaua?

Câte zile voi risipi

în nopțile mele lungi, fără nimeni?

Și când voi înceta

să mai cred că dragostea

e o farfurie cu mâncare bună?