Paşii pe pământ au învăţat oamenii să meargă,
aspiraţia înălţării s-a ascuns în sufletul gol,
lacrimă între cuvânt şi plâns
într-o limbă de necuvinte.

Nu ştiu niciun vânzător de cai să nu-i laude
şi să nu-şi plângă de milă,
niciun bărbat să nu-şi dorească o femeie pe noapte
iluzorie realitate de laudă.

Femeia care a crescut copiii în casa mea
se plimbă prin suflet,
uneori îmi consumă cu foame carnea
şi-i stimulez lăcomia până o satură.

Ea deţine sensul tuturor lucrurilor
care au înflorit în mâinile ei.

Seara târziu adun cerul pe acoperişuri
cu lumina stelelor peste suflet,
îmi transpun neputinţele în alte gânduri,
privesc braţele-i molatice pe lângă trup
şi-mi apare imaginea cu obrazul obosit
într-o ipostază
cu natură statică
cu hârtie, toc şi călimară,

poetul din mine-i bolnav.