Vinețiul dungilor sticlos, dintr-o parte,
ca un cal sub potcoavă drumul de piatră
zdrobind - țipari în amonte prin măduvă
mai flăcări, mai viu, în pieptul aramei
umbre neștiute răscolind ca vântul
prin căpriori, ca degetele nisipul.
Și pentru că ziua duhnește de-atâta răcoare
se-nfig și păsările în pământ, morților –
suavelor lor oase, albite de-atâta așteptare
ciripindu-le vestea.
Numi tu, cu foșnetul rochiei, închipuind un șaman,
numai tu le alungi morții lor să-și îngroape.