nici nu mai țin minte când am început să-ți scriu… era foarte devreme, era foarte târziu?
dar nu prea contează acum acest aspect banal, nu despre asta vreau să pictez în fundal.
probabil am și pierdut cuvintelor șirul, cum pierde popa smerenia dând jos patrafirul.

nu reușesc să adun sensurile împrăștiate prin toate gândurile, de aceea e posibil ca excesiv dezordonate să apară, în scrisoare, rândurile. sunt sigur însă că sinceritatea le va salva de la ghilotină ori măcar vor obține o amânare de la pedeapsa divină.
una peste alta, nimeni nu ar putea susține hotărât că vreunul dintre ele mi-ar fi rămas, os de pește, în gât, acest pericol nefiind nicidecum iminent în viitor, d-apăi normal că nici în trecut și, cu atât mai puțin, în odiosul prezent.

pe de altă parte, n-are cum să nu-mi tremure mână pe pix, atât timp cât mă uit la ceas iar el, șugubățul, arată ora patru a.m. fix.
acestea fiind scrise (ia-le și tu ca pe un desuet prolog) negru (ca de sub unghie) pe alb, să nu aștepți cumva și un epilog care să te înjunghie sau o concluzie, axiomă ori teoremă (știi că de la matematică întotdeauna făceam eczemă).

apucat-am (am îndrăznit, cam brusc, recunosc) să mă îndrăgostesc (trosc- pleosc) gentil, exact ca debusolatul fluture de fragilul pistil, iar în urma acestui cert fapt concludent, am devenit, poate nițel prea mult, absent la semnele de circulație, gropile din asfalt, dar mai ales la semnale (cum care, cele reale!) lăsate să atingă, în locul buzelor tale (fără adaos de ruj ori alte niscaiva chimicale), ca o dâră de parfum de firmă, dulce sau fresh (nu prea importă, oricum la ușa gândurilor tale m-ai întins preș), oarecum delicat (așa, precum rugăciunea vrând să ucidă un păcat), să anestezieze ori măcar să tempereze efuziunile sincere, neprogramate, dar atât de grav lovite (nu, stai liniștită, nu-ți ia nimeni carnetul, nu pe zebră) de caducitate.

undeva, pe o filă (nu mai știu pe care, pe rândul n, oriunde), urma aceea nu e de la o lacrimă din dragostea nereturnată, era o lacrimă de la amăreala produsă de o pastilă, luată fără obișnuita apă plată.

ei, dar dacă mă întrebi pentru ce era pilula, asta e o întrebare destul de incomodă (e ca și cum mi-ai spune că-mi lipsește o diodă) care-mi destabilizează celula, însă ție aș putea să-ți spun: era o azurie bulină (nu, nu aia pentru a putea, ci pentru a putea uita) pentru a uita cum e să fii lăsat în drum ori într-o scrumieră, pe noptieră, scrum.

fără îndoială am început să bat câmpii pe-aici (zici că în locul meu vorbesc, laolaltă, cei șapte pitici!), dar nu știi cât de greu e să-ți scriu ție scrisoare (cum ar fi asta: să poți să spui, pe hârtie, cât de mult te iubești tu pe tine, cât de tare?), așa că nu mă poți condamna fără un proces corect, în care să fii atât reclamantul, dar și, pentru mine, avocatul perfect, pentru că, nu-i așa, îmi știi cel mai bine atât vina de o excepțională gravitate (aceea că m-am lăsat, de făptura ta, dat efectiv pe spate), dar și atenuantele circumstanțe (principala fiind că la romantism n-am avut niciodată restanțe).
sigur, onorariul va fi consistent: florile preferate (nu n-am uitat, frezii, așa cum n-am uitat că iubești maidanezii printre care, n-am prea avut norocul să mă nasc și astfel trebuie să mă zvârcolesc ca boaba de strugure în teasc) și bonus, îți cedez din fluturii mei, dacă vrei, să-i utilizezi (cum vreau eu) în prezent, dacă nu (așa cum cred că vei face de fapt) să-i eliberezi către o altă zare azi, mâine sau poate chiar ieri, cine să știe oare?

nu-ți cer să mă salvezi de la închisoare, dimpotrivă, pentru o așa faptă comisă cu obraznică, trufașă, dar indubitabilă… candoare, merit să fiu închis definitiv chiar și pentru simplul motiv că n-ar trebui lăsat să umblu pe străzi hai-hui (se poate transmite microbul de la mine oricui și nu cred că inima ta ar putea suporta atâta iubire de la toți necunoscuții care s-ar molipsi de boala mea).

afară soarele e deja pe uliță, nu foarte sus, ci cam înalt de-o suliță și cred că o să adorm și eu acum, diurn (sunt puțin obosit… da, știu, mai sus ziceam că scrisoarea asta - autocar plin cu cercei de argint și rochițe de pânză cu miros de pelin - nu are sfârșit și nici nu are; e, mai degrabă, o scurtă parcare), iar dacă nu te visez este pentru că, îți spun pe șleau, așa vreau (n-aș reuși să dorm nicio secundă, atât timp cât, în vis, imaginea ta mă inundă).