Să-ți cauți umbra ca miopii,
s-o spânzuri după de un nimb …

de mine-ncerc să mă apropii,
de mine fug de-atâta timp.

Să crezi orbește-n tine
și să te zidești
cu tâmple arse de nesomn
până la soare
într-un vis;
să nălucești apoi un turn
cât noaptea de înalt …

înfiat de noptieră
cu tot cu cearcăne și umbră,
am început
cândva demult
să îngemănez
pe pagini umede
amurguri cu aurore.

Dar m-a făcut nebun o lume,

căci singurul meu martor

a fost singurătatea

și am sfârșit prin a cădea
din visul meu într-un coșmar
străin,
zdrobindu-mi oasele de la picioare.

Să-ți alergi sângele după himere,
să fugi ca orbii după inimă mereu,
să-ți spânzuri după umbra în cădere
de umărul obosit al lui dumnezeu …

nimic,
nimic nu îmi lipsește,
nimic,
nimic nu este-al meu.

Hai, fabrică-ți, așadar,
măști, iluzii, copii,
te lasă îndrumat de tartor …

de mine-ncerc să mă apropii,
singurătatea mi-este martor.

*din volumul Pictat de ploi, Editura Larzcolor, Chișinău, 2008