mă tot întrebam mereu de ce îi plăcea pădurea aceea
și de ce se rătăcea când intra în ea
nu mai știa când ajungea mereu pe-aceeași cărare singuratică
( se gândea și la fântâna cu acele două nume scrise )
deși nu-și lăsase niciodată fărâmituri pentru întoarcerile acolo

și totuși mereu era câte- un copac
înalt singuratic și cu crengile- atârnate de alte gânduri
același sau altul nici nu mai știa
probabil că semănau undeva în străfunduri prin esență
printr-o sămânță de sacru sau de profan
cât mi se părea de ciudat că aduna mereu frunze
ca să facă ierbar pentru gândurile ei

și cât va mai încerca să le coloreze albastre
(de ce nu vedea că nici nu prea se prindea culoarea de ele)
și să le acopere cu straturi de ceară albă
ca apoi să le lipească pe marginile zilelor
la ce-i folosea să aibă câte o frunză
în foile tuturor calendarelor

nu- nțelegeam nimic dar o urmăream de fiecare dată
să văd dacă pădurea se va pierde printre stele
și frunze albastre sau nu vor înmuguri pentru gândul ei