telefonul a sunat de mai multe ori. n-aveam chef să răspund. m-am întors de pe o parte pe alta, bucurîndu-mă de căldura plăcută de sub pilotă. cineva era încăpățînat. m-am uitat. 6 missed calls, număr necunoscut, de șmecher. dau să sun înapoi, căutînd în minte cea mai picantă înjurătură, cînd sună din nou. ascult trei acorduri din tubular bells, mike oldfield 1973, varianta ringphone apoi dau verde intempestivului. aflu cu stupoare că mi-au arestat un poem. mama lor de nenorociți! ce dracu le făcuse ăsta micu?!. nici gînd să aflu la telefon, cică să mă prezint de urgență la comisariat. îmi pun costumul de avarie și ies grăbit în stradă. trec printre cetățenii gri dintr-un film interbelic și mut și după două autobuze sînt acolo. mă iau la întrebări. nu știu ce să le spun, o țin pe-a mea. e un poem bun, domnule, n-a făcut nimic, poate puțin mai acid, poate nițel rebel, știți cum e cînd ești tînăr, recunoașteți că și dumneavoastră ați fost. nu, nu domle, cum să-l torturați? există legi, probabil ar trebui să sun avocatul...
nu există legi. l-au torturat și l-au schingiuit pe bietul. l-au supus la cazne inimaginabile. să-l fi văzut cum arăta apoi, ai fi zis că făcuse singur trei revoluții politice recunoscute ca lovituri de stat și o revoluție industrială. dar încă zîmbea și atunci am fost fericit. am fost cel mai fericit tată de poem, fiindcă în surîsul acela am citit exact ceea ce îmi doream. nu le-am spus nimic, domnule, nu le-am arătat nimic. m-au bătut și m-au stropit cu tunul de apă dar eu am fost un poem adevărat. n-au reușit să scoată nimic de la mine. sînt în sfîrșit un poem mare.