(I)

Mi-e arta doar un soi de amăgire,
Un ciob ce noaptea pare de argint,
Iar eu bufon, râzând la rătăcire
Pe-un pod de mâl, pe cozi de labirint.

Vând clipe nevenite, și resimt
Mirosul de ecou și-nchipuire,
Mi-e lira adevărul când mă mint –
„Mai e puțin, și redevin un mire”.

Când se hilizește ziua între rânduri,
Un ciob nocturn și ieftin îi răspunde:
„Un pod c-un sens și patru căi din scânduri
Pe-un clovn-stihar cu scârbă îl ascunde”

'S-albastre umbrele în așteptări,
La noapte, visele se-mpart în gări.

(II)

Îmi ceri să te-nțeleg, și-o fac tăcând,
Știind că prin aceasta nu-mi vei prinde
În treacăt, barem, chinul ce se-ntinde
De la un geamăt, la un veșnic gând.

E ne’nsemnata torța ce-o aprinde
Văpaia din suflare, rând cu rând,
Și chiar când te cuprind printre cuvinte
Îmi pare că pe-o vorbă eu mă vând.

De-nșir cadențe tot sperând la tine,
Nu-i pentru că-s o pradă prinsă-n tuș,
Ci-i că, asemeni ramurilor pline,
Ți-ai împlinit în sufletu-mi culcuș.

Și când iți scriu, te înțeleg și tac,
Iar inima-mi cu somnul tău o-mpac.

(III)

Tot Smokie cântă, înflorește ceara,
Un carusel de fum e în perdea;
-Mai pune, mâțo, apă de-o cafea
O fată mare și eternă-i seara.

Te-așezi turcește, leneș, pe podea,
Și îmi zâmbești viclean, ghicind ocara
Ce ți-o nutrește ochiu-mi fix. Țigara
Scluptează tainic goliciunea ta.

-Mai spune-mi înc-o dată o poveste
Ce de pe buze ți-am cules-o des!
Privești în noapte - tremură pe creste
Polei de stele. Fără înțeles

Se strânge timpul într-un gol convoi.
-Iubitule, primește-ne în noi...