rochia ta neagră de mireasă îmi indica
departe fiind uneori autostrăzile,
ca o negură binevoitoare pe buzele abia mușcate,
îți ascundeam plicuri în rochiile de noapte…
La adresa cu nume de ciocolată elvețiană
era un dineu al muritorilor…
încă te mai aranjai în oglindă,
buclele de cărbune, și tenul sincer
se rotunjeau împreună cu primul continent,
nu mă grăbeam… chiar vroiam să întârziem opac,
ferestrele salonului erau deschise spre Heine,
vila murmura o litanie în slavonă,
nu eram decât două risipe de forme,
două gânduri întrupate
ale unui dumnezeu convins,
să ne aștepte la poartă cu hainele de piele.