-Ploaia asta …
Clintise perdeaua afumată şi cerceta printre şiroaiele căzând din ochiul cerului, clipocind nisipos după dojana dulce a nopţii, într-un alambic de aramă murdar de borhot. Hohotea o lume a vatei de gheaţă peste casele cu acoperişuri pleoştite şi ferestrele de abur murdar, după vânzoleala dimineţii prin noroaiele mahalalei.

Scheuna printre pomii ofticoşi în trâmba de limpezime în acelaşi timp cu acel căţel neputincios, fără ochi, târât de ape în şanţul ce făcea un ocol larg cârciumii.
Şi Haba mergea greoi, cu obrajii scofâlciţi de culoarea zahărului ars, cu o broboadă neagră, având franjuri grei şi o fustă de lână cu poalele ude. Sprijinindu-se în cârje, cu numai două degete la fiecare mână, răşchirându-le caraghios, boscorodea un băieţaş pierdut în cizme. El o strâmbă şi o ameninţă muşcându-şi pumnul, uitând repede de şontâcăirea ei ca să vadă cum, în şanţ, căţelul orb se îneacă .
Până la uşa cârciumii, Haba se opri de multe ori; pierdu de două ori cârja din mâna stângă, mai slabă, mai tremurătoare şi ameninţă un câine smucindu-se ud ciuciulete în lanţul plin de noroi.
Patronul avu destulă vreme să încuie provizoriu uşa, răsucind cheia doar o dată. Ascultă, lipind urechea de uşă, cum de cealaltă parte Haba blestema şi se tânguia, acoperind lătratul depărtat al câinelui şi râsul şters al copilului care văzuse, până la urmă, cum s-a înecat căţelul.
Apoi, linişte; Jintaru şi Druţu sorbeau nepăsători vin fiert din căni mari de lut, iar înlănţuitul dormea jos pe pardoseala murdară, lângă fereastră, întors cu faţa spre perete. Trecură lungi clipe de încordare până ce patronul răsuflă uşurat:
-A plecat, conchise el .
-Nu, n-am plecat, răspunse ea plângând de necaz şi nu de după uşă cum se aşteptau toţi, ci de la geam, lângă alambicul cu apă murdară cu miros de borhot.
-O să vă pun pe toţi în pomelnic! Ameninţa ea bătând cu o cârjă în uşă.
Ridicând din umeri învins, patronul descuie şi o lăsă să intre căutând la ea spăşit. Scuturându-şi în prag broboada, sprijinindu-se într-o singură cârjă cu genunchii îndoiţi, bătrâna primi la masă chiar din mâna patronului un păhăruţ de ţuică.
În urma ei intrară şi alţii, îmbrăcaţi toţi în şube şi scuturându-şi fiecare, în semn de salut, căciulile de miel sau şepcile cu căptuşeala murdară şi cozoroacele boţite. Obişnuiţi cu prezenţa ei, nu se sinchisiră de bălmăjelile plictisitoare şi gesturile dizgraţioase până ce, şontâcăind, se apropie ameninţător de înlănţuit. Îl zgândări cu piciorul ei vlăguit fără să-l trezească şi, întorcându-se, scuipă cu scârbă ameninţându-i pe toţi cu pomelnicul. Asta arăta că păhăruţul ei se golise de multă vreme.
Patronul nu luase încă seama. Spăla paharele şi când sparse din greşeală unul, înjură cu poftă.
Într-un târziu, când Haba îndrăzni să-i arate păhăruţul ei gol, i-l umplu spunând:
-Ăsta-i ultimul!
Dădu să mai spună ceva, dar zări în uşă,cum îşi şterge mustaţa şi purtându-şi ochii la consumatorii de la mese, pe cineva care pentru el era mai mult decât un simplu muşteriu, de altfel un bărbat vânos cu şuba descheiată, fes şi cizme murdare de piele.
Puse biciul pe masă şi-l îmbrăţişă frăţeşte pe patron urlând că ploaia e cea mai cumplită arşiţă pentru călător la drum greu. O recunoscu pe Haba şi vru să-l trezească pe înlănţuit, se răzgândi însă şi, pocnindu-şi degetele bău un pahar, umplându-l imediat pe al doilea.
Bătrâna se aciuă la masa lui poftind ceva de băut. O primi prietenos, mângâindu-i mâna încleştată pe paharul deja golit şi ceru patronului s-o trateze cu ţuică şi ceva de mâncare. Pe lângă ea, murmură pocnindu-şi iarăşi degetele şi netezind sfârcurile mustăţii, nici el nu va flămânzi, aşa că, patronul ar face bine să aducă mult şi o singură dată pentru a fi toţi mulţumiţi.
Strâmbând buzele în aşteptare şi molfăindu-şi gingiile, Haba mărturisi stins şi cu o anumită jenă faţă de cel care o ospăta că, într-adevă, îi este foame. Avea o consideraţie deosebită pentru omul acesta familiar cu oricine şi care aştepta să-i fie îndeplinită orice dorinţă.
Se cunoşteau bine. Apropiindu-şi capetele, şuşoteau conspirativ pentru a izbucni în hohote stridente şi tulburătoare pentru strânsura de oameni aflaţi la cârciumă în dimineaţa aceea susurătoare, apăsând cu cerul ei de plumb şi gheaţă peste întreaga suflare.

El zdrobi zgomotos două cepe în pumnu-i pietros, împrăştiind mirosul înţepător în toată cârciuma şi o îndemnă să mănânce slănină afumată, brânză şi iahnie de fasole. Sătulă şi în curaj, la cererea cărăuşului şi în acord cu dorinţa consumatorilor de dimineaţă avizi de poveşti inedite, Haba prinse a povesti, la început încâlcit, cu pauze lungi şi răsuflarea gâtuită, adunându-şi cu greu amintirile răvăşite. Pe măsură ce băutura şi vorba dulce, izvorâtă din uitarea de sine, o încălzeau, povestea tot mai clar, surprinzându-şi audienţa şi transformându-i zumzetul cald în şuşoteli sporadice iar, mai târziu într-o tăcere supusă.
-Eram tinerică … şi abia scosesem ochii la lume… Trebuia să ignor felul în care mă privea orice străin care lăsa să-i apară surprinderea la văzul beteşugului meu. Pentru bietele babe, care-şi recunoşteau neputinţa la vederea mâinilor mele, învăţasem să inventez probleme nevăzute, numai bune de tratat pentru a nu a trage minimum de foloase de pe urma mea…
Poposisem în dreptul acelei porţi, oprind căruţa lângă milogii bărboşi cerşind amar, în şuvoaie de lacrimi, măcar o fărâmă de pâine. Sperând la mila tatei, s-au uitat în cu luare aminte în răsăritul ochilor mei, urându-mi sănătate şi viaţă lungă. Doar legându-şi privirile de mâinile înfăşurate cu două marame identice, rămase de la mama, s-au poticnit încurcaţi, încetând văicăreala şi binecuvântările.
Tata, de lângă cal – căluţul nostru având coada măiestru împletită şi capul plecat- n-a putut decât să schiţeze un zâmbet trist. Ne-am zâmbit amândoi sporind prin înţelegerea noastră tacită şi mai mult încurcătura milogilor. Cocoţată în vârful grămezii de pepeni, mândră de rochiţa albă, uşoară, cu flori de neghină şi de sandalele noi încheiate cu catarame de bronz aurit, am îngăduit privirile lor înspăimântate şi tăcerea lor cerşind acum doar iertare. În schimb, el era mă trata diferit. Apăruse de sub şirul de nuci, speriind cu fluieratul său intens ciorile cârcotaşe; secera cu o nuia de răchită tufele de boz, cucută şi urzici ce-i inundau cărarea. Cu trupul său firav şi aplecat sub povara unui urcior imens, râdea fericit şi inconştient, încreţindu-şi cicatricea de deasupra buzei.
-E înlănţuitul nostru, sări cărăuşul înghiţind sec cu o ceapă proaspăt zdrobită în pumn. Dacă nu ar avea barba mare, i-ar s-ar putea vedea tăietura urâtă căpătată în copilărie.
-Da, continuă Haba scărpinându-se temeinic cu unul din cleştii ei de rac în vreme ce studia oftând somnul înlănţuitului, atunci era un băieţaş slăbuţ cu pielea oacheşă şi părul tuns în scări, dar tot sâcâitor şi fără de ruşine.
A ridicat urciorul să beau fără să clipească la vederea mâinilor mele că ţineau anapoda vasul de ceramică smălţuită. Apa era sălcie; pesemne că era luată din prima baltă întâlnită.
-Ai spurcat urciorul, l-am certat eu înecat. Însă el se zgâia la pepenii mari ascunzând miezul zemos, rozaliu. Tata, râzând potolit, scoase, folosindu-şi cuţitul său cu mâner din corn de ţap de care nu se despărţea niciodată, cepul celui mai mare şi-l felie temeinic. Şezând în praful drumului, mânca cu poftă fără a se mai gândi la mine. Mâncau şi milogii întinzând pe iarbă feliile mari, roşietice şi…
-Noaptea bărbilor acelor milogi, interveni iarăşi cărăuşul cunoscând dinainte povestea, se scălda în răsăritul pepenilor voştri. Nu era nici o fântână în apropiere; înlănţuitul le aducea, într-adevăr apă acelor amărâţi dintr-un heleşteu de dincolo de nucet. În iarba pârlită de arşiţa acelor zile, picioarele lor inerte, pământii, se zăreau descărnate, îngrăşând ţărâna.
Rotindu-şi ochii stânjenită, nesigură de efectul cuvintelor sale, tăcu.
Spre hazul tuturor, el mai ceru o sticlă de băutură. O destupă grăbit cu dinţii, lăsând-o apoi în părăsire pentru a o urmări încruntat povestea babei. Ca şi cum n-ar fi fost întreruptă, dar agitând nervos cârjele, continuă desluşit:
„ Pentru prima dată , în viaţa mea de nevoi , am simţit dorinţa să caut în ochii cuiva mai mult decât expresia ştearsă sau licărul ce trădează goliciunea unui suflet ascuns. Urmărindu-i cicatricea albă de deasupra buzelor peste care îşi trecea des limba, gustându-i dogoarea săţioasă, credeam că împrumut ceva din senzaţiile acelor minţi care îşi scăldau egoismul în defectele mele.
Zadarnic. Ochii săi luceau lacom numai după cuţitul tatei şi dorinţa lor îl încântă pe tata care îi făgădui unul asemănător.
Nu mai spun că, la câteva zile se înfiinţă obraznic în faţa mea tocmai când, suportând greu zăpuşeala acelei seri leşietice, îmi cârpeam anevoie ciorapii doar într-o cămăşuică scurtă din diftină rămasă de la sărmana mea mamă, Dumnezeu s-o ierte!
Mă ruşinai de goliciunea picioarelor mele neputincioase, însă el nu părea să ia în seamă asta ci, se apropie de mine doar pentru a-şi cufunda nările în mirosul meu de busuioc. Poate inconştient, mă încuraja să cochetez cu el. Împrumutam voit alintul care mergea la sigur spre inima miloasă a tatei, dar la el afectarea mea avea alte efecte. Fără veste, îmi smulse lucrul din mână şi se aşeză în prag în care se concentrau parcă ultimele raze de lumină ale acelei seri şi, strângând din dinţi, îmi cârpi cu o migală cât se poate de bărbătească ciorapii. Se înturnă aşteptând probabil o mică răsplată poate un pup pe obraz sau pe buze, chicoteam eu în gând fericită, dar cicatricea vizibilă mai mult în amintirea trecutei întâlniri îmi mută gândul de la asta. Ezită o clipă asupra chipului meu estompat, iar eu tăcui nehotărâtă, până când se smulse din intimitatea noastră castă şi fugi să-şi ridice trofeul din atelierul tatei. De atunci drumurile ni s-au încrucişat des, fatalitatea ne-a ţinut aproape dar restul prilejurilor le-am folosit doar pentru a ne înţepa reciproc şi a ne afirma deschis şi nesincer cât de păguboasă e vecinătatea noastră. Nimic”…
-… Da, nimic în pustia lui de viaţă, interveni pe un ton grav cărăuşul… nimic nu-l întârta mai mult decât sânii tăi fulguind peste mintea lui slobodă, înmugurind sub cămăşuica de finet. Acum…
În cârciumă se stârni un râs condescendent.
- … Da, reluă el grav, bilete roz cu vise plămădite în cochilii. Noi limacşii, le cumpărăm sărutându-ţi mâinile cu scârbă. Am avut odată un vis în care amândoi eraţi deopotrivă de tineri, simt şi acum, suav şi pătimaş, fiorul de umezeală al pământului hrănindu-se din carnea milogilor de lângă blestemata aceea de poartă. Eram mai întâi tânărul acela isteţ însemnat pe viaţă, apoi miezul dulce al pepenilor, căutat în suferinţa buzelor tale transformate în petalele roşii ale unei flori umede şi, în continua lor metamorfoză, în aripile presărate cu ocru ale unui fluture mort de arşiţă. De asemenea, puteam să înverzesc şi să prind gustul lemnului putred al porţii, cum ar fi fost simplu să fiu apa sălcie din urcior, neîncepută de nimeni după dulceaţa săţioasă a pepenilor. Tu n-ai spus prea multe despre poarta prin care eu vedeam semnul tău. Perlele scoicii acestui vis le înşir mai mereu în faţa unei oglinzi imaginare; cu siguranţă ele sunt culese de sub luciul iazului pe care abia dacă îl aminteşti şi, din care, ştiu eu, pescari cu chipuri hâde prind peşti mari fără solzi şi fără oase, precum limbile aspre ale vitelor însetate.
În altă scoică, aveţi o înfăţişare aproape identică, ba mai mult, amândoi vă contopiţi în trupul unui monstru aflat într-o continuă metamorfoză căruia eu, sub chipul unui pescăruş cu fiinţe colcăitoare parazitându-mi guşa mereu flămândă, îi ciugulesc ochii orbi.
O dată pe an fac pelerinaj la acea poartă rămasă în picioare fără folosinţă. Timpul milogilor a trecut; pe locul neclintirii lor, din carnea şi din mustul lor, au izvorât pâlcuri de troscot acoperind tot mai mult pulberea fertilizată de sacrificiul lor.
Învins de râsul multora din cei care îşi petreceau fiecare dimineaţă aici, îşi abandonă capul pe masă. Un flux de nelinişte inundă pentru o clipă chipul Habei. Încordându-şi privirea pe ceafa lui şi prinzând cu cleştele mâinii stângace paharul, părea să aştepte un semn al unui stăpân nevăzut, un şuierat scurt sau o poruncă grosolană pentru a se ridica, cumpănindu-şi trupul anemic în cârje şi, totodată, revărsându-şi potopul de blesteme obişnuit asupra mulţimii. Dar, în zumzetul monoton al cârciumei, trăsăturile i se destinseră, rămânând apatică la ce se petrecea în juru-i; o momâie cu ochii ca două grăunţe de cărbune pironite în ceafa aceea aspră cu urmele unui tuns proaspăt pe gât.
Se stârni vorba despre accidentul de la barieră petrecut în acea noapte. O femeie, un tren, căruţa răsturnată şi bărbatul în lumina indiscretă a felinarelor, tăvălindu-se în mocirlă şi plângând lângă calul ce zvâcnea sângerând abundent, învăluit de aburul ieşit din trupul stingându-se în giulgiul nopţii. Răpăitul amănuntelor înfiora pe cei care nu văzuseră accidentul, dând glas unui pârâu de oftaturi şi exclamaţii ca după incendiu într-o revoltă a inimilor.
Druţu şi Jintaru dădură să plece. Cât patronul, împiedicându-se în sticlele goale aruncate pe jos, se îndrepta spre cei doi, Druţu, cu umerii lăsaţi de oboseală, aşteptă rotindu-şi a despărţire privirea, îmbrăţişând parcă adunarea pestriţă, cu mâna pe clampa uşii şi ducând …