în seara aceea nu se grăbea
apele erau liniștite în cer și pe pământ
plutea ca după o boală când te dai jos din pat cu greutate și amețești puțin
lipăia cu ciocul aerul adulmecându-l
privea într-un fel miop spre orizont, încercă să-și deznoade aripile
parcă aveau crustă, dacă le-ar fi întins poate s-ar fi dizlocat din umăr precum o bucată de rocă
își simțea cartilagiile înțepenite, nu mai aveau moliciunea de odinioară
cu toate astea, era fericită
gândurile le legase într-o bocceluță și le lăsase pe mal
voia să nu le mai găsească la întoarcere

plecase în larg fără gânduri... într-un abandon total spre necunoscut

împinse cu ciocul luna de pe cer
îi stătea prea aproape de frunte
luna se desprinse din colțul ei și se lăsă purtată
descriind printre nori un fel de spirală umedă cum e scuipatul păianjenului când toarce
și torsul lunii amesteca ghemele legând apele
totul devennise nespus de albastru
corăbiile de pe mare se opriseră nevrând să strice pânza țesută de pasăre
părea o poartă spre un oraș de nicăieri
de după abur se auzea larmă
forfotă a unui port nevăzut

cu cât înaintau în larg discul lunii se făcea tot mai mic

unde e ghemul din care voiam să-mi fac cuib?

luna, istovită, nu mai avea răspunsuri și pasărea nu știa cum să se descurce în întuneric
își duse la frunte aripa măsurând întinderea
vedea în față un drum alb de oase de pește
pe fundul mării de parcă ar fi fost pardosit cu dale de marmură

marea i se părea o coroană bogată de copac
iar oasele peștilor nervuri de frunze

seamănă spinii acvatici cu cei de pe pământ ...

spre casă, tempera kelaro, 9 mai 2008