de fiecare dată cînd îmi spun că nu se mai poate
mi se taie o noapte de pe răboj nu-i nici o problemă îmi spun
mi-au rămas zilele pe care le împart tuturor pe post de mărțișoare
mi-e drag să văd oameni pe pe stradă cu zilele mele agățate în piept
mai nou am devenit vînzător ambulant
ție am să-ți vînd timpul meu pentru că fără oameni sînt doar o balenă eșuată
într-un golf necunoscut
pot să mă gîndesc tot timpul la tine și să mă dea șeful afară
n-ar conta prea mult eu sînt suma celor care se gîndesc la mine

draga mea
o să-ți spun așa pînă cînd cuvintele or să se sature și-o să-și ia lumea în cap ca să scape de mine
de fiecare dată cînd mă trezesc o parte din mine dispare ca o planetă cuprinsă treptat de îngheț
mai visez o pîrtie de schi pe care alunec la nesfîrșit
scriu știri despre viroze pneumonii și vulpi turbate
printre degete îmi mai scapă un gînd îl aud zornăind ca un bănuț pe podea
buzele mi se mișcă involuntar ca și cum aș avea ceva de spus
colegii se uită ciudat le simt ochii ca niște nasturi
îmi închipui că sînt o pădure fără nici o vietate regret doar
că nu i-am spus mamei ce lucruri minunate se întîmplă în mine

puțin trist ca o ieșire din iarnă
merg pe stradă în spatele meu soarele animal credincios
cu fiecare pas mă fac mai mic pînă ajung acasă devin o stradă
e puțin dureros să simți tocul pantofilor fiecărei femei
o fi și ăsta un fel de penitență pentru toate femeile pe care nu le-ai iubit
sau de care nu-ți amintești cum arată

puțin confuz tot ce ating se transformă în turbă
îmi vine să spun că mai singur ca acum n-am fost niciodată
dar vor veni alții vor zice că e clișeu că e banal
fi-v-ar critica naibii
nici măcar singur nu mai știu cum să fiu

m-ai rugat să-ți scriu cînd nu mai am trenuri
de pe buletin mi se șterge ușor chipul mă întreb dacă nu cumva fuge de mine
desenez în aer cu degetul o literă încă una pînă se face o scrisoare de aer
o pun într-o sticlă și o arunc
cine știe