- Uite o mașinuță. O luăm? De fapt, are și cordon, cred că-i un fel de veioză.

N-am să îi spun lui acum ce mă mai jucam, copil fiind, cu mașini de toate culorile și cum păpușile mele plecau în tot felul de călătorii dintr-o cameră în alta, doar n-ați vrea să-i dau motive în plus să se ia de frustrările mele.

- Brrr, scrie în rusește pe ea. Ia să văd: taxi.
- O mașină de epocă, evident, cu acoperiș înalt și roți cu spițe. Știi ce, eu cred totuși că a fost a unui copil... I-a adus-o bunicul dintr-o călătorie în Rusia...
- Aiurea! A cumpărat-o maică-sa de la un rus venit prin bloc cu jucării, i-a deschis ușa pentru că pe vizor apărea un tip înalt, bine făcut, un pic bronzat. O dată greșeala făcută, ochii albaștri ai bărbatului n-au mai putut repara mare lucru... a rămas cu amintirea unor vorbe murmurate răgușit în urechea ei și cu mașinuța aceasta... până la urmă se poate spune că l-a plătit.
- Ești imposibil! Acum nu o mai vreau.
- Mă gândeam eu...

Zâmbetul lui ascuns mă enervează. Mă ia de mână și mă trage la următoarea măsuță, în timp ce-și apropie buzele de tâmpla mea și-mi șoptește: Știi ce i-a spus tipul la ureche? Firele de păr din mustață mă gâdilă, lasă-mă-n pace, nebunule, dar el mă trage și mai strâns lângă el și-mi împuie urechile cu vorbe străine, ciudate, hârșâite.
- Ce părere ai de cartea asta? Nici măcar nu mai are coperți.
- E în germană, măi. Și îi lipsesc și primele pagini... aaa, dar cred că este...
- Hai să vedem ce scrie pe ultima pagină, rândurile... rândurile zece și unsprezece. Ai un creion și-o hârtie? Căutăm noi pe cineva să ne spună...

Cum să știi când e serios și când nu? Nici măcar nu clipește.
- Ce crezi că s-a întâmplat cu coperțile?
- Au ars... se văd urmele. A supraviețuit unui incendiu. Bărbatul dormea la etaj, în camera de lângă bibliotecă. Alături, slujnica a ațipit și ea, citind o carte găsită undeva pe un raft mai în spate, o carte despre...
- Cât ești de fraieruță... De fapt, cei doi se certau, el stând nonșalant pe fotoliu cu cartea în mână, până când ea nu a mai răbdat, i-a smuls cartea și a aruncat-o în șemineu. Un gest pe jumătate sincer, pe jumătate căutat. Asta da, l-a trezit. A pus-o să o scoată din foc și să o curețe... Apoi...
- Da, știu ce ai să-mi spui, apoi au făcut dragoste sălbatic pe covor. Toate astea le-ai ghicit în ochii mei sau în coperțile astea lipsă?
- Blondino, o să te convingi când vom traduce fraza aceea.

Fac abstracție de apelativ, cartea cumva impudică, lipsită de apărare, e mult mai interesantă, coperțile ar fi avut un rol de pregătire... acum însă, primul contact pe care îl ai cu ea se transformă într-o întîlnire abruptă pe muchie de timp. Degetele caută instinctiv rămășițele de piele arsă, o apropii de față și am impresia ca dogorește cu urmele focului. Paginile ei negre pe margini, ca o pradă de război rămasă în spatele porților doborâte, îmi rămân însă la fel de inaccesibile ca și scrisul...
- Iubito, după cum zâmbești mă gândesc că ai zărit câte ceva din poveste... ce ați tăinuit voi două acolo, tu și cartea asta?
- Ai impresia că numai tu știi să faci așa ceva? Hai mai departe.

Dau drumul cărții înapoi pe masa anticarului. Am impresia că las în urmă mai mult, de parcă aș fi ținut o bucată de gheață care acum mi s-a lipit de mână, senzația aceea ca de arsură... dar e numai mâna bărbatului meu, trăgându-mă mai departe.
- Stai, nu am copiat versurile acelea... știi, cred că e vorba de Faust...
- Da, iubito, desigur că e vorba de Faust.
- Măi șmecherie, de ce nu-mi spui ce înseamnă?

Nu-i văd ochii, dar știu sigur că nu-mi va răspunde. Iau cartea din nou, omul care o vinde, un bătrân (evident!) mă privește cu un început de zâmbet:
- V-ați hotărât, domniță? E un exemplar din...
- Nu, nu vreau să știu, nu-mi spuneți, nu vreau să îi aflu istoria, e doar o carte, n-am de gând să mă îndrăgostesc de o carte fără coperți.

Alex și anticarul se privesc, mai am puțin și-i bănuiesc de complot, piticul, pe care-l credeam long-gone de când iubitul mi-a trimis o legiune de elfi, stă pe marginea rondului de flori, fumând (asta-i de-a dreptul grav, acum chiar îl văd fumând, dacă ar fi un pic mai aproape v-aș putea spune și marca de țigări) și mustăcește, așteptându-mi decizia.
- Vreau doar să copiez un vers...

Îmi scot din geantă cu greu pixul și un carnețel, în timp ce-mi dau seama că m-am înroșit până în decolteu, și notez: Alles Vergangliche / Ist nur ein Gleichnis*
- Gata, mulțumesc, hai să mergem, Alex.
- Dânsul nu a mai vorbit niciodată după incendiu, așa se spune.

Știți expresia aceea "m-am întors ca arsă"? Ei bine, în contextul acesta prea sună cu trimitere, așa că mă mulțumesc a spune că mă las prinsă în joc, mușcându-mi buzele, în timp ce mă întorc cu fața înspre anticar:
- Să nu-mi spuneți că l-ați cunoscut pe proprietar. Sau că era bunicul dumneavoastră.
- Nu, domniță, sunteți prea romantică (și ăsta?! piticul a dispărut, dar îi aud hohotul de râs dintre filele cărții), așa mi-a povestit bătrâna de la care am cumpărat cartea. De fapt, era cam ciudată, vorbea ca și cum chiar ea ar fi fost slujnica în casa aceea, deși asta este absurd, stăpânul ei, se pare, a murit undeva pe la sfârșitul veacului trecut.

OK, asta este deja prea mult. The joke is on me, recunosc, îi dau cartea bătrânului, îl smucesc pe Alex și mă îndepărtez de omul acesta ciudat și de cărțile lui care supraviețuiesc stăpânilor.
- La ce servea oare cutiuța aceasta, baby? Stai, nu spune nimic, nu vreau să știu de nici un praf, otravă sau săruri anti-leșin, îmi place piatra, habar nu am dacă a fost furată de cine știe ce servitoare sau aruncată pe geam de un soț gelos, nu îi găsesc absolut nici o utilitate, drept pentru care te anunț că vreau să mi-o cumpăr, și o voi pune chiar pe noptieră, să îmi povestești dimineața ce-ai visat despre mâna care a ținut-o ultima dată.
- Păi, ce-aș putea să visez despre mâna aceasta micuță și albă, decât că mă trezește cu o mângâiere pe obraz dimineața?
- Așa mai merge, despre mine poți să visezi orice.
- Baby, nu-l cunosc pe omul acela, nu fi copilă.
- Mmmm... și eu nimic, batman, batman! Știi ce, uite, tu poți să-ți iei ochelarii aceia de pilot de război, fă-o pentru mine, mă voi gândi la Pacientul englez când... hei, nu da, suntem în public și va trebui să dau și eu, nu de alta, dar te arestează ăștia...

Cu piticul pe urme, cu elfii ascuțindu-și săgețile și cu Alex izvor nesecat de povești pentru fiecare icoană, brichetă, timbru sau inel vechi lângă care ne oprim, timpul ni se încolăcește la picioare ca un lasou.

Noaptea, visez că dau foc unei case întregi și că fug în cămașă de noapte, cu o cutiuță cu capac verde într-o mână și cu o carte încă în flăcări, în cealaltă, după care fac dragoste până dimineața cu un tip cu ochi albaștri.

Când mă trezesc, găsesc pe noptieră cartea, iar lângă ea, un bilețel: "Orice lucru trecător este numai un simbol".

* Faust, Partea a doua, 12104-12105.