Ucenicii viselor 2

Când Maeștrii Viselor au început să apară, a trebuit să învețe când și cum să intre înlăuntrul nebănuitelor voastre dorinți neșoptite, în adâncul neîntinat al memoriei colective, să învețe să asculte în egală măsură glasul șoptit al inimii și țipetele răvășite ale intelectului, să vegheze pentru a vă trimite vise așa cum aveați înainte. Pentru că voi vă înconjuraserăți de întuneric, vă puneau pe tâmple, în timp ce visați, felinare mici cu lumină albăstruie, îndulcind contururile camerelor austere, întorcându-se adiere pe ochii închiși.
Drumurile voastre rătăcite începeau să se adune bucățele bucățele sub pâlpâirea felinarelor. Maeștrii au început să vă știe uitările, voi ați început să-i călăuziți, cu pleoapele închise, spre inimile cât degetarul.
Se spune că unul dintre voi, poate un pictor, poate un poet, a visat într-o noapte un Maestru al Viselor. Ca și cum din ultimul vostru vis s-ar fi născut ei, purtând pe aripi praful risipirilor voastre. Poate că așa a fost, ori poate că ei erau înainte de a fi voi; poate că ei au început să vă trimită vise pentru ca voi să învățați că lumea nu se închide simplu asemenea unei butoniere. Cine mai poate ști acum?
Lumina albăstruie scoțea la iveală fără nici o noimă învelișurile lipsite de culoare ale gândurilor voastre. Dar le fermeca. Le adăuga mister. Uneori însă din pereții adânci ai camerelor începeau să iasă forme ciudate care se târau pe marginile dârelor tremurânde ale viselor abia născânde, șuierând și mușcând din lumină. Primii Maeștri care le-au văzut s-au înspăimântat. Asta în sine și a fost suficient pentru a redefini toată misiunea lor. Pentru că vedeți voi, nimeni din lumea noastră nu știa ce-i teama. Pesemne că nu numai Ei vă dădeau vise ci, în sens invers luminii, oamenii le trimiteau ca un bumerang toate abisurile și hățișurile sufletelor așternute în tern. Felinarele dădeau lumină și absorbeau întunericul din voi transformându-se încetul cu încetul în săbii pe care Maeștrii s-au învățat să le mânuiască împotriva făpturilor de spaimă.
Dar săbiile tăiau nu numai umbre, ci și aripi de culori; căutând să stârpească bestiile care amușinau visele abia încropite, misterul s-a adâncit ca o peșteră. Unii s-au pierdut pe coridoare, alții au început să se simtă cuprinși de o oboseală neștiută până atunci. Adormeau ținând în mâini felinarele, cădeau ei înșiși pradă făpturilor și poveștilor, sau pur și simplu călătoreau, purtând lumina în palme, înlăuntrul vostru și pierdeau urma înapoi. Visele au devenit câmp de bătaie, iar numărul celor care ieșeau învingători fără a se pierde în urmărirea luminii a fost tot mai mic.
Nimeni nu s-a întrebat de unde venea lumina care se aduna în felinare, tremurând și călăuzind amintirile bune la suprafață. Pentru că nimeni nu se întreabă despre fericire. Până când a început să pâlpâie tot mai slab, până când albastrul ei a început să se confunde cu noaptea. Se vorbea în șoaptă că ne vom scufunda cu toții într-un adânc nesfârșit fără vise, că se vor isca furtuni și din acestea vor găsi drum spre somnul oamenilor încă și mai de neînchipuit monstruoase făpturi.