Savastie Alexeevici Karpin avea toate motivele să fie un om fericit. Era unul dintre studenţii eminenţi ai Institutului de Arte Plastice, un portretist desăvârşit. Un om care simţea prin toţi porii degetelor sale lungi ca de pianist valoarea antropomorfică a fiecărei linii ce reprezenta un chip sau un trup pe care urma să-l redefinească pe hârtie. Profesorii îi prevedeau un viitor strălucit, mai ales în pictura de sorginte religioasă, şi, cum în bătrâna Rusie erau la mare căutare în acea vreme pictorii de icoane şi de biserici, bineînţeles că Savastie era hotărât să devină cel mai căutat şi râvnit pictor de biserici din gubernia Tomsk. O salbă de mânăstiri şi biserici aruncate ca boabele de mătănii peste coclaurii munţilor aşteptau să se primenească la faţă sub penelul tinerilor pictori ce dovedeau încă din sălile de creaţie talent şi har în a reînvia credinţa uitată de oamenii aflaţi mai mult ca oricând sub domnia păcatelor decât sub patrafirul pocăinţei.
Savastie avea o fizionomie pe care nu o puteai uita uşor. Există chipuri alcătuite din fâşii de sferă sau din asprimi trapezoidale. Din prelungiri de triunghiuri sau din opacitatea pătratelor. Altele curg spre origini, privitorul putând imediat să-i stabilească cu exactitate linia maternă, calea spirituală a laptelui supt. Unele exteriorizează trăiri intense, sunt reflexii ale personalităţii extrovertite. Altele, introvertite, se ascund în cochilia epidermei încătuşată de nelinişti şi spaime nespuse. Aşa cum a pus Bunul Dumnezeu sămânţa primară în pântecele maicii fiecăruia. Savastie avea o frunte înaltă, visătoare. O singură cută ca o despărţire de ape îi secţiona fruntea, încărcând-o de o taină adâncă. Privirea îi era limpede, ferestruită cu licăriri de un negru nepământesc parcă. Ca şi cum doi cărbuni smulşi adâncului întâmpinau oamenii şi lumina cu săgeţile lor necruţătoare. Îşi lăsase în ultimul an de studiu un cioc spelb, ascuţit ca o coadă de rândunică, iar favoriţii îi creşteau până aproape de bărbie, două pârloage de otavă stinsă. Părul lung, pieptănat pe spate, era prins într-o coamă lină, o alungire de ape castanii prinse în ecluza unei agrafe din os de cerb. Cărarea pe mijloc, riguros de dreaptă, ca manşeta uniformei de polcóvnic, îi dădea un aer de nobleţe apusă. Părea cu faţa lui ovală un medalion vechi, spălat de ploi şi timp. Nu putem spune că era devotat întrutotul conduitei morale, după care un pictor de biserici trebuie să se călăuzească în viaţă. Dar câţi din semenii lui nu păcătuiau tocmai prin acest cusur! Doctorii vremii arătau buzunarele goale celor pe care-i examinau şi până ce rublele argintii ca nişte gărgăriţe nu zburau din buzunarul bolnavului spre halatul alb, forţa lor tămăduitoare nu se răsfrângea nicidecum asupra celui suferind. Avocaţii împrăştiau stoluri de pledoarii gureşe doar atunci când onorariul foşnea ademenitor prin sertarele conştiinţei lor, magnetizând-o dintr-odată, făcând-o să devină vie, roditoare. Savastie ştia că un pictor de biserici trebuie să fie devotat credinţei ce urmează a o modela pe pereţii bătrâni ai lăcaşelor de cult. Dar tocmai aici era marea lui dramă. El era un pictor religios doar în clipa când urca pe scara înaltă, cu cele două picioare reglabile, de unde împărţea harul şi taina talentului său culorilor ce trebuiau să primenească chipul obosit al Împărăţiei lui Hristos. Cocoţat pe cataligele de stârc metalic ale scării sale, uita de tot ceea ce era pământesc. Ai fi zis că trăia şi dialoga cu îngerii. Pe care îi întreba în şoaptă dacă linia veşmântului sfântului pictat se armoniza cu trăirea ascetă a acestuia, dacă un contur de obraz al altui sfânt împlinea harul rugăciunii cu care putea fi invocat întru apărare de boli. Ucenicii săi, studenţi în ani mai mici, care-l ajutau uneori în sala de creaţie, nu puteau să nu remarce lumina spectrală ce o iradia, dialogul continuu, murmurat, cu nişte îngeri nevăzuţi de ei, dar poate vii în străfundurile magmei din privirea lui Savastie.
Odată ieşit însă din sanctuarul de cult, Savastie se înfrupta ca nimeni altul din împărăţia pământească. Era rob deplin al patimii ce i se putea citi în cărbunii privirii ce agonizau şi deveneau incandescenţi atunci când un chip feminin îi traversa fiinţa. Se iubise cu multe din doamnele timpului, mai ales cele ale căror bărbaţi balcâzi şi decrepizi învăluiau cu redingotele lor strălucitoare saloanele de jocuri de noroc ale vremii. Acolo unde pachetul de cărţi devenea icoană de închinăciune, ruleta, o roată de tras pe ea suferinţa umană, şi atracţia mamonică a partidelor de pocker, adevărate epidemii pandemice ruinând minţi, familii şi vieţi, mult mai multe decât un război. Erau vremuri tulburi şi aspre ca foiţa de şmirghel pe sufletul omului. Ţarul Nicolae I şi vestita sa „Secţie a treia”, poliţia politică, încercau să ţină în frâu populaţia prin mijloace represive. Mai ales după mişcarea aşa-zişilor „decembrişti”. Şi studenţii, indiferent de natura studiilor lor, erau ţinta predilectă a spionilor şi informatorilor ţarului. Cu atât mai mult studenţii ce urmau să propovăduiască cu penelul, cu dalta sau cu pana credinţa în Judecata Viitoare. De aceea, Savastie se ferea de anturaje periculoase, de atmosfera adunărilor mai mult sau mai puţin conspirative, adevărate ghilotine ce ameninţau pe cei ce se întruneau pe ascuns seară de seară. El prefera compania femeilor părăsite în alcov de boierii burduhănoşi şi dedaţi plăcerilor lumeşti prin case de toleranţă, prin hanuri retrase privirilor sau în saloanele mai-marilor vremii. Acolo unde de la lăsarea serii şi până ce álba îşi răsfrângea vioriul chip în apele clare ale cerului încingeau partidele neostoite de rentz sau whist. În timp ce jumătăţile lor se mulţumeau cu carnala devoţiune a studentului, pictor de icoane şi biserici, Savastie. Şi cu portretele lor în cărbune, pe care mâna sigură a pictorului le caligrafia graţie furtunii pasionale ce-i bântuia sufletul romantic şi pângărit. Portrete pe care le lăsa doamnelor ca o dreaptă aducere aminte a neveştejitei lor frumuseţi ce-i stârnise talentul. Talent ce se hrănea cu trupul lor ademenitor, dar şi cu bucatele strânse din raidurile nocturne, aşa încât alături de el se bucurau de prinosul aventurilor sale galante şi prietenii şi colegii săi. Nu exista doamnă cu stare în Tomsk care să nu aibă în budoarul ei pe măsuţa de toaletă, ticsită cu pomezi, tabloul tainic împreunat din linii frânte şi drepte al boiului ei ademenitor.
Dar venise vremea ca Institutul de Arte Plastice să-şi ia la revedere de la promoţia lui Savastie. Boemul înger din el trebuia să înceapă să-şi câştige singur existenţa. Căci unele din doamnele timpului îmbătrâniseră, apele anilor săpaseră în carnea lor tranşee de neputinţă. Şi Savastie vedea cu tristeţe că tot ceea ce însemnase altădată fluture primăvăratic pe chipul lor devenise acum o molie neatrăgătoare, înfiptă într-un insectar cumplit de nedrept: vârsta.
Era o iarnă ce îngheţase ca un ţurţure peste casele din Tomsk. Zidurile palide, arcuite sub rimelul înserării, păreau încovoiate sub securea gerului. Totul scârţâia. Zăpada sub paşii pierduţi ai unui trecător întârziat. Porţile grele deschise pentru a lăsa să iasă pe ele caleaşca vreunui boier ce mergea să-şi încălzească inima bătrână sub arşiţa ruletei. Scârţâia chiar şi sufletul lui Savastie care încerca să găsească popas de seară în compania vreunei femei părăsite sub cadrilul florilor de gheaţă ce se legănau pe crengi. Dar paşii îl purtară, aşa cum o făceau de ceva timp încoace, spre conacul lui Andrei Pavlovici Goncearov. Îşi strânse faldurile sufletului îngheţat, care, cu cât se apropia de conac, se aprindea ca un vreasc timid sub amnarul clipei. Se gândi la căldura ce-l va întâmpina din spatele privirii fiicei acestuia, Olga Ivanovna Goncearov. O cadră a timpului acela rus, nepângărită de vorbă de bărbat sau de priviri răutăcioase, de şoapte malefice sau de intrigi orfane. Ştia că în acea casă va găsi un ceas de reverie. Saţietăţii clipelor petrecute cu femei trecute pe hârzobul vremii cu multe crestături de vârstă, trebuia să îi ia locul pajiştea înflorită de pe trupul Olgăi Ivanovna. Mângâierilor lascive ale unui trecut macerat trebuia să le ia locul atingerea unei aripi de înger trandafiriu. Îl întâmpină mai veselă ca niciodată Olga, care-i spuse cu entuziam chiar din prag:
- Eu şi mama ne-am gândit toată ziua la d-voastră, d-le Karpin...
- Savastie, domnişoară Olga, Savastie...Prefer să aud cum buzele d-voastră arpegiază bietele vocale şi umilele consoane ale numelui meu. Karpin deja mă face să mă simt împovărat de ani, cu părul nins ca un cireş în dalbul Mai. Şi eu m-am gândit la dumneata...Am încercat să-ţi fac portretul - e prima dată când încerc astfel de experimente - imaginându-mi că ai fi un naufragiat pe o insulă în oceanul de spumă...
- Ţinând cont de vremea amară de afară, să fiţi convins că nisipul unei insule ar fi locul în care mi-aş abandona trupul şi sufletul. Dar nu singură...
Şi ochii fetei ca două ramuri de plop la asfinţit îl priviră pe Savastie de acolo, parcă tocmai de pe acea insulă pustie, unde l-ar fi dorit din toată fiinţa ei naufragiat şi pe el.
- Norocul îţi surâde, îi spuse ea, zâmbindu-i. Ştii că tatăl meu este bun prieten cu Mihail Petrov...
- Secretarul de la Culte?
- Da! Şi ţi-a obţinut, graţie acestei relaţii, binecuvântarea episcopului de Tomsk de a merge la Kemerovo. Acolo se târnoseşte o mânăstire nouă şi părintele stareţ are nevoie de un penel talentat, care să împlinească chipul picturii interioare. Ce zici, te bucuri?
- Olga Ivanovna, cerul v-a scos în calea mea pe dumneata, pe buna dumitale maică...şi pe Andrei Pavlovici Goncearov...
- Hai, hai în salonul mare! Mama a pus samovarul să sporovăiască la fiert. Discutăm mai multe despre plecarea dumitale. Ea are câteva amănunte să-ţi împărtăşească. Îmi vine greu să ştiu că nu te voi mai vedea pentru cine ştie cât timp...dar gândul că vei putea să-ţi împlineşti visul şi cariera...
- Nu vorbiţi aşa? Că doar nu voi picta catedrala Sfânta Sofia de la Kiev, ca să ne luăm rămas bun pentru timp îndelungat, ci o biată biserică de provincie! Spre vară vom putea pluti din nou amândoi cu barca pe lacul nostru drag. Printre nuferi şi pescăruşi...
Aşa gândea atunci Savastie, pictorul de icoane şi biserici, fără să ştie că în viaţă destinul nu bate decât o dată la poarta ta. Trebuie să-i deschizi, căci altfel rămâi încuiat pe veci în deznădejdea lucrului neîmplinit la timpul său.