Poem pur și simplu, ce confirmă că viața este poezie, se trăiește, ea este cea care ne scrie. Remarc versurile "durerea/ din izbitura fulgului de pământ" și "pe trupul tău strălucește/odihna " Și finalul, evident... cum să rămâi insensibil la așa ceva? Am citit de mai multe ori versul al doilea pentru că e ceva la care mă gândisem și eu pentru o poezie - sudura fulgilor de nea pe frunte. Un amestec insolit de rece și fierbinte. A doua strofă îmi pare oarecum tangențială contextului. A treia... ar fi o impietate s-o comentez. În concluzie - un poem al gesturilor simple, suspecte de frumusețe interioară. Penița nu este pentru aspectul artistic ci pentru ceea ce evocă: simetrii din spațiul comun al trăirilor umane.