II

Încă de la începuturile sale, literatura ucraineană a avut o dezvoltare foarte dificilă, din cauză că teritoriile ucrainene se aflau neîntrerupt sub diferite dominaţii străine, în unele perioade fiind interzisă orice tipăritură în limba ucraineană. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor represiuni, Ucraina are un patrimoniu literar foarte bogat creat de către o pleiadă de autori binecunoscuţi.
Literatura ucraineană are o istorie milenară. Originile sale aparţin perioadei organizării Rusiei Kievene, dar chiar şi în perioda preistorică (până în sec. al IX-lea) strămoşii ucrainenilor aveau o creativitate verbală foarte dezvoltată. Un punct de reper faimos este cronica călugărului Nestor «Povestea vremurilor de demult» care este o importantă sursă de informaţii istorice, dar şi o crestomaţie de cântece epice, legende şi tradiţii ale Rusiei Kievene. O altă capodoperă a literaturii antice este «Cuvânt despre oastea lui Igor», această creaţie epico-eroică a absorbit cele mai bune mostre de folclor ale vremii, devenind mândria şi proprietatea comună a întregii lumi slave.
Un interes considerabil provoacă patrimoniul literar din secolele XV-XVIII, care întruchipează sensibil contextul spiritual al epocii în care multilingvismul avea adânci rădăcini istorice. În această perioadă, Ucraina devine o matrice de bază a literaturii neolatine (termen european al ştiinţei literare, care cuprinde diferite genuri literare scrise în limba latină de la epoca renascentismului încoace). Întreg patrimoniul literar latin al popoarelor europene, în ciuda unui număr considerabil de caracteristici comune, are şi caracteristici distincte fiecărei naţionalităţi în parte. Interacţiunea strânsă cu literaturile occidentale, îndeosebi cu cele polono-lituaniene, a oferit scriitorilor ucraineni modalitatea de a crea în propria lor spiritualitate inspirată din tradiţii naţionale.
Un fenomen distinctiv al literaturii evului mediu, îl constituie operele polimice ale lui Ivan Vişenskyi, Meletyi Smotriţkyi, Feofan Prokopovici şi alţii, dar în topul literaturii antice din perioada barocului stau operele poetului şi filozofului Hryhorii Skovoroda. Acest «Socrate ucrainean» colinda prin Ucraina şi prin ţările Europei Centrale pentru a cunoaşte mai îndeaproape oamenii. Ceea ce îl preocupă este problema fericirii, esenţa divină a omului şi descoperirea talentului cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Cuvintele filozofului, pe care a cerut să-i fie gravate pe piatra de mormânt, «Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins» sunt încă o dovadă a devotamentului său pentru viaţa spirituală în faţa deşertăciunii şi vanităţii lumeşti.
În ciuda continuei neglijări şi dustrugeri a patrimoniului latin, în Ucraina se mai păstrează încă numeroase lucrări ştiinţifice, teologice şi istoriografice din acea perioadă. Ele pot fi văzute la departamentele manuscriselor şi tipăriturilor vechi ale bibliotecilor din Kiev, Lviv, Cernihiv şi Nijin.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Ivan Kotlearevskyi scrie «Eneida» – o travestire burlească a poemului lui Virgiliu. Este momentul care marchează apariţia limbii şi literaturii ucrainene moderne. Această operă (tradusă în limba română de către regretatul Ioan Covaci) a absorbit în ea aproape toate perlele umorului ucrainean. Tonul satiric şi umoristic al lui Ivan Kotlearevskyi este preluat şi de către alţi scritori ucraineni, mai ales aparţinătorii aşa numitului grup din Harkov, din care făceau parte P. Hulac-Artemovskyi şi Evhen Hrebinka. Din acest grup făcea parte şi H. Kvitka-Osnovianenko – fondatorul prozei de ficţiune ucrainene.
Secolul al XIX-lea devine o perioadă de conştientizare naţională, a literaturii ucrainene. În 1840 apare faimoasa culegere de poezii a lui Taras Hrihorovici Şevcenko «Cobzarul». Până în zilele noastre aceasta a rămas cartea de căpătâi a poporului ucrainean, iar Taras Hrihorovici Şevcenko a devenit un simbol naţional. «Cobzarul» a devenit de fapt o declaraţie de independenţă literară şi intelectuală a ucrainenilor. Creativitatea lui Şevcenko a definit pentru câteva decenii o continuă dezvoltare a literaturii ucrainene – (nu doar poeziei ci şi prozei şi dramaturgiei). Poezia lui T. H. Şevcenko a fost un reper important în dezvoltarea limbii ucrainene, el a finalizat procesul de formare a acesteia, pe care l-au început predecesorii săi (Kotlearevskyi, Kvitka-Osnovianenko, poeţii romantici şi alţii). Numele lui Taras Hrihorovici Şevcenko a devenit un simbol al culturii ucrainene în lume, el poate fi pus alături de nume ca William Şhakespeare, Goethe sau Aleksandr Puşkin.
Şevcenko s-a născut, în 1814, într-o familie de iobagi din satul Kirilovka, gubernia Kiev. Destinul l-a dus, odată cu boierul căruia îi aparţinea la Sankt Petersburg, unde viitorul pictor şi poet a fost «răscumpărat», devenind om liber. Viaţa marelui poet romantic ucrainean, membru al Frăţiei Kirilo-Metodiene, bardul eliberării naţionale şi sociale a neamului său, a fost agitată. În urma criticilor virulente la adresa regimului ţarist, cunoaşte exilul (pe ţărmul Marii Aral), este condamnat să fie soldat. Întors după ani lungi acasă, întîi la Nijni Novgorod, apoi la Sankt Petersburg, poetul care a scris imnul ucrainenilor de pretutindeni («Fata vrăjită»), moare în urma unui atac de cord în martie 1861. La doar două săptămâni după moartea lui a fost desfiinţată iobăgia.

(Va urma.)