întotdeauna când îmi bate toamna la geam simt o trădare
verdele copt îmi intră în lacrimi sub formă de doliu
parcă o cârtiţă scurmă la rădăcina emoţiei unde
îmi ţin încuiată herghelia de temeri.

atunci plâng în tandem cu pasărea phoenix care ştie că
toamna e anotimpul când bobocii se numără.
zapisul cu datorii neplătite îmi strânge degetele în uşă,
aşa cum făcea tata adesea.

mai ţin minte şi-acum dimineaţa în care
via şi teascul intrau în picturi bizantine.
se-aşezau sfioase la dreapta altarului
până se stingea lumânarea îngheţului.

privindu-le, în gât mărul lui adam devenea ceasornic.
timpul, leviatan ars de sete, pândea urma ploii.
cât băuse din mine-i destul de ambiguu, cert e că rugina
din vii îmi spunea: amigo, şi tu eşti clipei datornic.