Noapte, ora doua. Azi am citit Cartarescu si m-am fatait prin curte, sa atrag atentia, sa zambesc, sa am pretext sa schimb o vorba cu celdevizavi. Arunc deja instinctiv privirea inspre casa lui, devine un tic. Unul placut. Construiesc aici de trei ani, pan-acum nu l-am observat, n-am vazut casa, m-a deranjat doar ca-mi fura apusul. La propriu, trebuia sa ma urc pe caloriferul din dreptul geamului pentru a mai prinde o parte din spectacol. Inutil sa spun, uram casa, si-i uram pe ei, in absenta. Sting luminile, tv-ul, pastrez una de veghe, nimic romantic, dar altfel nu vad tastele, Scorpions – Obsession. Ma pierd zilele astea, traiesc mecanic, fara un motiv destul de bun ca sa ma implic in firul vietii, nici un altul ca sa scriu. Ma dizolv in cotidian. Limbajul mi-e stereotipic, ruginit, parca imi scrasneste coltul gurii cand vreau sa articulez ceva inteligent. Nu-mi iese nimic. Si sunt vesnic indecisa. Ma inchid in casa cu teancul de carti, ma reculturalizez, imi rehranesc creierul ca sa respir, sa pot pune mana pe un pix, sa scriu poate, sa fiu, sau ma pulverizez in alergaturi fara un scop anume, in rasete, in evenimente mici, insirate cronologic, intr-o chestie cateodata acra, sarata, amara, aromata, careia ii spune viata, dar care dreneaza orice viata interioara, te inseala, te nimiceste ca entitate interioara. Asta am patit. Trenez un sentiment fin de vina pentru ce se intampla. Dar nu e nimic nou, stiu sa agat cate o vina de orice, sunt experta in vina, in a-mi arata cu degetul esecurile. Oricand, oricum, in orice context, iti numar 10 pe degete, fara sa respir intre ele. Ma iert greu. Ma uit insa. Iar acum simt ca nu mai am ce sa uit, parca protejez un gol interior unde ar trebui sa fiu eu, de acum cativa ani, eu care abia constientiza prezenta ei. In fine, incerc sa resuscitez peisajul apocaliptic cu un program pe care nu-l iau in serios, de citit. Citesc Cartarescu, Jurnal. Interesant e ca altfel n-am citit decat o cartulie comerciala de Cartarescu, care a fost un soi de frectie la picioar de lemn, cu mici “aaaa..” printre ridicari din sprancene, o carte care cade bine dar nu-ti spune nimic zgudiutor de interioare (daca le ai). Si totusi, imi face o oarecare placere sa citesc jurnale. Am aruncat acum cativa ani un ochi si in jurnalul lui Barbu. Cu totul alta lune, inchistata, frustrata, izolata. Cartarescu. Parca as sta intr-un con de umbra, intre el si tigara lui. Un fum incolacit asupra mesei, si ascult. In unele aspecte ne asemanam. In nehotarare si inconstanta sentimentelor. Celor superficiale. Schimbatori ca vremea englezeasca. Briza marina sau contimentala, naiba stie, oricum, sunt cu fundul in sus, rar stiu de ce. Diferenta e ca eu ma ignor, nu vreau sa stiu ca mi-e fundul in sus, zambesc si-mi vad de treaba/netreaba. Mai nou sunt experta in evitat orice munca. Maine la 8 ar trebui sa fiu la spital. Ehe, sa vad cat de puternic va fi argumentul lenei de dimineata. Ar fi trebuit sa merg azi, dar am adormit la loc cu nesimtire pana la 12:30. Sunt o putoare. Ar trebui sa duc si neverending-urile concedii care o sa-mi scoata primul fir alb la 21 de ani. Ma uit pe birou (dezordinea de rigoare), disketele cu programul casei de asigurari. Sigur, n-am unitate de disketa la calculatorul asta, deci ma uit si nu fac nimic. Mi-e lene. Trebuie sa schimb iar stecherele pentru celalalt, sa stau intr-un cot pe jos, sa ma chinuie cervicala. Sa ma chinuie maine. Acum ma culc, de prea mult, de prea putin, resuscitez mortul, poate voi mai putea scrie ceva, orice nulitate, un efort minim cum sunt relatarile acestea, dar sa nu uit… sa scriu. Poate-ar trebui sa incerc si engleza, acolo e un prapad semantic. Ma naruiesc. De ce n-am grija de mine? De ce-mi permit frivolitati, snobisme si vulgaritati? Ma pierd incet incet.. paroles paroles paroles. Noapte buna.