Ca-n fiecare an, o telegramă
Mă-ndeamnă să mă duc la parastas,
Colivele sunt tot ce i-a rămas
Bunicii care veacului dă vamă.

Când după front, rămas-a cu trei fete,
Basmaua neagră n-a mai lepădat,
Rămasă şi muiere, şi bărbat,
Ea n-a mai scos picioarele din ghete

Şi a rămas străjer în văduvie,
Cu sapa şi cu caii de dârlog...
Atâţia ani lăsaţi, etern polog...
Doar cimitirul o mai ţine vie.

Nu pot să dorm de dorul meu de buna,
Iz de tămâie vine peste Prut,
Odată-n an am voie să-i sărut
Îngenunchind, în lacrimi, bunei mâna.

În nerăbdări, ca glonţul de pe ţeavă,
Abia aştept să trec nedrept hotar,
Cu unchii şi cu verii, din pahar,
Un strop să las în ţarina jilavă,

Şi-n repetări eterne, ca-ntr-o criză,
Va întreba bunica în stins grai:
"De ce pe malul stâng e un alt plai,
De ce la parastas vă cereţi viză?"