Aştepta să i se înmoaie barba. De după un văl negru, auzi paşii accentuaţi ai unui drum feminin, tot mai apropiaţi, tot mai ameninţători. Rezistă greu tentaţiei de a-şi privi chipul în oglinda atârnând strâmb. Nimeri greu papucii de casă şi adăstă ameţit pe marginea patului de fier.
-Eşti pregătit, îl luă în primire nepotul intrând pe uşa scundă a chilerului. Stai să-ţi desfund nările de spumă.
Îi desfăcu în faţă trusa, dădu la o parte briciul inscripţionat cu un cap de panteră şi scoase un aparat nou.
-După scăldat, să-mi chemaţi frizerul! Doar el poate să mă radă cu briciul.
Tânărul dădu din cap îngândurat. Privindu-i de aproape chipul, dincolo de concentrarea firească din timpul bărbieritului, nu găsi nimic din zestrea de trăsături a familiei, dar era prea târziu să regrete lipsa copiilor.
-Nu da în răspăr! Eu nu m-am ras niciodată aşa!
Îi bărbieri mai întâi mustaţa şi, nemulţumit, insistă în zona nărilor. Adăpostite, câteva fire rezistau tăişului lamelor. Altele se încăpăţânau în cutele obrajilor şi în zona mărului lui Adam. Zgomotul lamei părea tot mai sigur, dar, de fapt, ascundea graba nepotului nepriceput. În ligheanul smălţuit se roteau plauri de spumă învârstaţi cu fire din barbă
-Azi e frumos afară, îi menţionă, ca în treacăt, acoperindu-i pomeţii cu o loţiune înţepătoare. Poţi ieşi afară să altoim vişinul ăla?
Încuviinţă clătinând din cap. Părea să rememoreze operaţiuni aproape uitate.
Privi cu dezgust mâncarea sleită de pe masă; era tot mai neglijent. Firimiturile de pâine invadaseră încăperea. Din soba lăsată cu portiţa deschisă câţiva cărbuni se răzleţiseră pe stiva de lemne verzi şi greu de aprins. Fără folos, încercă să-şi tragă cizmele în picioare şi aşteptă întoarcerea nepotului într-o aromeală în care ţăndările de gând îi erau cernute într-un vis dezlânat. Nu bănuia dâra prelungă de spumă ascunzându-i o oază de păr neras sub mandibulă.
În sfârşit, auzi vibraţia răzătoarei de noroi. Intră şi mătură răbdător firimiturile, adună jarul cu vătraiul şi turnă, preventiv, o cană de apă pe stiva de lemne. Icni bătrâneşte forţând intrarea picioarelor neputincioase în cizme. Îl ajută să să se ridice şi-i sprijini braţul până afară. Bătrânul se propti în uşă pipăind mecanic după cârjă.
-Ai pregătit ceara şi feşele? Caută cosorul şi ia ferăstrăul din cui!
Siguranţa ordinelor îl mirau chiar şi pe el. În grădină, se împotmoli în arătura proaspăt dezvelită de zăpadă. Se sprijini de gard mergând poticnit pe cărarea de lângă un strat de pătrunjel. Ajunse la vişinul gata să explodeze în veselia tinerească a florilor. Arătă precis, pe trunchi unde trebuia făcută tăietura. Rămase absent în zgomotul dantelat al oţelului muşcând din lemnul tânăr. Când coroana golaşă se prăbuşi în apropiere, se feri îngăduitor. Apăru şi femeia tânărului să ceară câteva crengi pentru umplutul borşului. La acel „ce mai faci” răspunse doar printr-un gest de lehamite.
-Acum, dă-mi cosorul!
Pipăi striaţiile coajei şi numără puţinele inele pe tăietura mustind de sevă. Slăbiciunea îl făcea neîndemânatic. O crestătură verticală îi uşură desprinderea scoarţei de antep. Încercă o tăietură oblică în altoiul smuls dintr-un tubercul de cartof.
-Ai topit ceara?
Mimând migala, cu mişcări tot mai anemice, încercă să fixeze crenguţa în ţesutul verzui. Soarele era tot mai puternic. Auzi iarăşi ameninţarea paşilor, de parcă s-ar fi aflat tot sub vălul visului sau ar fi retrăit anemiile din copilărie, când văzuse Samca purtând masca unui câine. Căzu în genunchi, sprijinându-se de ciotul vişinului; ţinea altoiul cu vârful în jos ca pe o floare.
Se trezi în patul său, învelit până sub bărbie. Ceasul de perete cu pendulă falsă bătea secundarul pe loc, fără vlagă.
-Uite în ce hal arăţi, îl dojeni blând nepotul. Am tras o sperietură! Vine Angelica să stea cu dumneata. Eu mă duc să termin cu altoitul... Ştiu, înfăşor strâns feşele şi să întind ceara călduţă pe zona rănită. Am văzut cum făceai, când erai tânăr.
- Vezi să pui pământ umed peste ceară! Altfel, se topeşte şi odrăslesc ramurile sălbatice... fură din seva altoiului... Şi să rupi toţi mugurii de pe trunchi!
Pe tavanul înclinat se perindară vedenii. Îşi văzu trupul bătrân, prăbuşit asemeni coroanei unui pom. Simţi înţepătura unei crengi ascuţite, sângele şiroind şi căderea unui picur aproape închegat. Apoi, apăsarea pământului înlocuind masticul, sub care rana zvâcnea în vâlvătăi de durere. Din el creştea un copac roditor; lepăda petale albe şi dezvelea fructe minuscule, verzi.
Acum, îi rămânea să asculte paşii tot mai puternici, tot mai ameninţători.