5.

Era fericită, foarte fericită... fericită ca o pasăre în zbor, ca un curcubeu după ploaie, ca un râu alergând spre cascadă – fericita cădere în care simţi libertatea... şi alături de ea i se păru fericit acel petic de cer şi piscul de munte ce se zăreau prin fereastra dormitorului lui Pablo. Şi floarea din glastră, şi «Carul cu boi» surâzând pe perete, şi cartea burtoasă ce parcă sta să nască o tristă poveste pe covorul încreţit de un zâmbet rebel sărutând o rază de soare.
Era fericită şi alături de ea era fericit universul.
Doar el era trist ca un înger de ceaţă, ca un heruvim cu aripi de amar ca pelinul, ca un mag venit prea târziu la naşterea clipei...
A împărţit prea multă fericire ca să-i mai rămână şi lui, măcar pentru un zâmbet, dar nu asta conta...
Ea era fericită! Pentru prima oară în viaţă gustase din fructul oprit şi era fericită... Altfel nici nu se putea, alături de el toate femeile lumii erau fericite.
Dar pentru cât timp?...
Nici asta nu mai conta...
«Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!».
Era fericită şi nu vroia să se gândească că dincolo de această fericire există o după-amiază tristă de toamnă ca o vânătoare de păsări cu nori, în care ea se va întoarce acasă să privească chelia lucioasă a soţului său şi poate să-i spună în scurte cuvinte, cât de fericită a fost.
Şi pe urmă...
Pe urmă va fi iar fericire, sau tristeţe va fi...
Pe urmă va veni, ori de câte ori o va chema, cum veni şi de această dată umilă şi supusă, amantă să-i fie de-a pururi.

* * *
Se trezise cu un gust amărui în gură, de coniac şi trabuc. Simţi în nări parfumul frumoasei Cornelia, privi aşternutul ce mai păstra conturul trupului ei.
Plecase demult, nici măcar nu o condusese până la uşă cum s-ar fi cuvenit.
Zâmbi trist, nu se aştepta să cedeze atât de uşor, să vină la întâia chemare.
Îl dezamăgise şi o Doamne... cât o dorise de mult!...
Ar fi vrut să ardă în flăcările dragostei pentru ea.
Ar fi vrut să o cucerească cum cucereşte soldatul reduta.
Ar fi vrut să-i fie rob, plecându-şi genunchiul...
Dar ea venise la întâia lui chemare...
O femeie ca oricare alta, dornică de o aventură conjugală...
Dacă o va mai chema vreodată?...
Nu, cu siguranţă... Niciodată!

6.

O zărise din tramvai când se întorcea acasă de la plimbarea făcută prin pădure.
Sufletul său era mai liniştit, dar asta se putea datora şi oboselii trupului şi foamei. Durerile trupeşti diminuează neliniştile sufletului. Nu se mai gândea aproape la nimic, pur şi simplu şedea cu fruntea lipită de geamul tramvaiului şi se uita la trecători.
Deodată o zări pe ea, pe femeia în mov. Stătea în picioare lângă o bancă de la capul podului care traversează râul ce şerpuieşte murdar, leneş şi uscat prin oraş împărţindu-l în două «dincolo de pod». Era la fel ca ieri – frumoasă şi tristă...
La prima staţie sări din tramvai şi se întoarse, alergând spre pod, unde în afara bătrânului pescar ce privea atent pluta roşie a undiţei sale, nu mai era nimeni.
– Nu aţi văzut încotro a plecat fata îmbrăcată în mov? se oprise gâfâind lângă bătrânul
pescar.
– Hă? întrebă nedumerit bătrânul.
– Fata îmbrăcată în mov, în ce direcţie a plecat?
– Care fată?
– Aici, la capul podului, cu puţin timp înainte stătea o fată...
– Nu am văzut nicio fată, strânse din umeri pescarul.
Era dezamăgit. Pescarii ăştia, cum aruncă undiţa în apă, cum nu mai trăiesc în
lumea noastră, bombănea de unul singur întorcându-se spre staţia de tramvai. Dar deodată se răzgândi şi coti pe o străduţă. Nu avea niciun chef să se întoarcă acasă, unde în afară de personajul său nu-l aştepta nimeni, mai bine se va plimba la întâmplare pe aceste străduţe vechi, va intra într-o cărciumă, va servi mici sau ficat la grătar şi bere...

* * *
– Dumnezeu este şi bărbat şi femeie în acelaşi timp, aşa să ştiţi de la mine, Franz ştie
bine ce vorbeşte! ameninţă cu degetul pe cei prezenţi, ca nu care cumva să îndrăznească vreunul să-i pună la îndoială vorbele că...
– Da, aşa să ştiţi! Dumnezeu este parte bărbătească şi parte femeiască, El sfântul este
şi tată şi mamă... aproape striga bărbatul cu o cicatrice mare ce îi brăzda obrazul de la ureche până în mijlocul bărbii.
– Mai bine te-ai duce acasă Franz, că te-ai îmbătat şi iar începi să te legi de cele sfinte,
parcă văd cum o să te spovedească Anna de bucurie, îi spuse o femeiuşcă durdulie, ce avea două halbe de bere în faţă.
– Da’ ce-ţi pasă ţie Stelo, cum mă spovedeşte Anna, asta e treaba mea şi a ei, clar!? –
făcea pe supăratul bărbatul, dar i se putea citi pe faţă că nu e deloc aşa.
– Păi îmi pasă măi Franz, că săptămâna trecută, m-ai cinstit cu o bere şi ea a bătut toba
prin tot cartierul că ţi-ai băut cu mine toţi banii.
– Las-o în pace pe Anna!
– Eu aş lăsa-o Franz, dar nu mă lasă ea, mă face c...vă, şi pe degeabă că ţie Franz, ştim
bine amândoi că nu ţi se mai... demult, spuse voioasă femeia.
Râseră toţi cu mare poftă. Pesemne se cunoşteau între ei, era o cârciumă de cartier, în care probabil foarte rar călca câte un necunoscut şi când se întâmpla să intre nu se prea sinchiseau de el, ca şi în cazul lui.
– Pardon Madame! sughiţă Franz. Aici nu e vorba de faptul că mi se ... sau nu mi
se ..., sau dacă mata eşti sau nu eşti... Aici vorbim de faptul că Dumnezeu a fost el şi ea în acelaşi timp şi de faptul că omul a fost creat la fel. Omul, primul om, Adam era bărbat şi femeie în acelaşi timp, pentru că era perfect, adică avea latura masculină şi latura feminină în acelaşi trup şi putea să nască copii perfecţi la fel ca şi El.
– Ha-ha-ha! – râse mustăciosul costeliv de la masa de lângă geam. – Ai bolunzit de tot
măi Franz, să nu mai vorbeşti astfel de prostii că o să te ducă Anna la casa de nebuni.
– Ba pardon moncher! Eu nu vorbesc prosti. Primul om, Adam a fost ca şi Dumnezeu,
bărbat şi femeie, deoarece a fost creat după chipul şi asemănarea Lui, dar a păcătuit uitându-se la animale, deoarece animalele erau altfel, adică erau masculi şi femele şi se împerecheau. Atunci omul a păcătuit simţind dorinţa de împerechere, adică a dorit ca partea masculină să se separe de cea feminină, căci numai aşa putea simţi plăcerea împerecherii. Atunci Dumnezeu i-a separat, i-a făcut bărbat şi femeie şi i-a blestemat pentru această dorinţă nesăbuită, ca să nu poată trăi niciodată unul fără celălalt, adică femeia fără bărbat şi invers, bărbatul fără femeie. Şi de atunci atât bărbatul, cât şi femeia sunt în veşnica căutare a celuilalt, aşa să ştiţi! îşi isprăvi Franz pledoaria.
– Bravo bre! Ai minte cât o găină în cur. Când ţi-o făta să-mi dai şi mie un pui, ha-ha-
ha! râse grăsanul rezemat de tejghea, cu sticla de bere în mână.
Luca ascultă cu atenţie pe acest Platon al cartierului, îi plăcuse felul în care vedea creaţia omului pe pământ. Îşi mai comandă o halbă bere.
Mai departe, din păcate, discuţia trecuse pe alt făgaş. Discutau despre un tânăr, student, pe care l-au găsit mort pe malul râului, la cotitura de lângă vechea moară. Tânărul se îndrăgostise de o nălucă şi aceasta i-a luat viaţa.
– Poveşti de adormit copiii, dădu din mână Franz.
– Şi poveştile tale cu primul om, ce sunt măi Franz? întrebă costelivul de la masa de
lângă geam.
– După poveştile lui nici curcile nu adorm, râse femeia durdulie.
Luca ceru nota de plată şi părăsi cârciuma.