Cacofonia este o caracatiţă artificială cu tentacule veritabile – o problemă falsă cu urmări concrete.
Într-un sens larg, ea ar consta într-un ligament fonetic dizgraţios, oricare ar fi natura acestuia.

Pentru construcţiile nonvulgare, situaţia este relativ simplă, pentru că prezumţia de nevinovăţie a cuvintelor şi argumentul analogic sunt suficiente: dacă un enunţ este cacofonic pentru că produce aglutinări ca se si sa se/ ra ri ra/ pe pe etc, atunci, cuvintele sesizase/ răriră/ pepene sunt cacofonii prin definiţie.

Să ne concentrăm acum pe celebrul ca-ca Aşa cum ştim, sufletul unei limbi fonetice este accentul. Bunăoară, dacă unei propoziţii în limba română îi sunt schimbate accentele cuvintelor, se va vorbi orice, numai româna nu.
Într-un procent covârşitor, fenomenul acustic dizgraţios, pe care l-am denumit, generic, ca-ca, nu se întemeiază din trei motive inexorabile: 1. inocenţa sunetelor; 2. accentul; 3. efortul intelectual-creativ pe care îl presupune.
Să luăm următoarea sintagmă: ca casa. Ce ar putea să ne deranjeze aici? Fie simpla alăturare, efectul fonetic ca-ca, caz în care avem de-a face cu o construcţie nonvulgară (despre acest lucru am discutat), fie sensul vulgar al noului cuvânt, sens care nu există, ci este creat de noi, pe moment.
Pentru ca aceste două silabe din sintagma ca casa să devină vulgare, este necesar ca, mai întâi, ele să fie extrase şi unite într-un cuvânt (CACÁ – cu accentul pe a doua silabă, prin urmare, încă nu înseamnă nimic), cuvântului să îi fie mutat accentul (CÁCA), pentru ca, în final, cuvântul rezultat să fie umplut cu semnificaţie. Aşadar, inocenţa sunetelor este distrusă, efortul intelectual-creativ este prezent, iar accentul este mutat.
Şi atunci, următoarea întrebare care trebuie pusă este: de ce am face sau de ce facem acest proces destul de complex? De ce ca casa este o cacofonie, dar cacao, nu? Sau, şi mai relevant, dacă nu putem rosti nisipul alb fără să roşim până în vârful urechilor, după ampulă trebuie să bem agheasmă? De ce întâlnim cacofonii acolo unde este nevoie să extrapolăm, să lipim, să mutăm accente, să creăm, să ne muncim creierii, în fond, dar nu şi acolo unde cacofonia ni se dă aproape de-a gata?

Multe din cauzele acestei probleme ne pot scăpa, dar nu şi rezultatele: cât de tare ne poate speria un ca-ca, dacă am ajuns să citim, să auzim expresii de genul: ca şi doctor, vă recomand..., de unde, dezlegând rudimentara inversiune ca şi = şi ca, ne dăm seama că doctorul ne recomandă ceva din orice postură, dar ŞI din poziţia de doctor, aşa, ca să nu ne supărăm... Şi o face în forma respectivă numai pentru că ştie el mai bine ca toţi că urmează o cacofonie fatală, sub acoperire, aflată încă în stadiul de fantomă. Cât de înspăimântător este cacaul ăsta dacă ajugem să rostim virgula, s-o vedem intercalată peste tot, să asistăm la un „contorsionism” topic sau alte plăcinte mălăieţe de ne apucă măselele? Cât de magnetică e pocitania dacă oameni care ştiu că e greşit, şi aici mă includ, au trântit, mecanic, gramatica în favoarea pudorii? Cât de cutremurător şi ezoteric poate fi acest fapt, dacă a ajuns să fie asul din mâneca unor critici pretenţioşi? Şi de când a prins asemenea rădăcini? Înainte sau după ce clasicii au terfelit limba, intrând de bună voie în ghearele necruţătoare ale Cacofoniei?
În prezent, dacă temutul cacau are forţa şi justificarea de-a mutila în acest hal limba română, am putea conchide că ea, limba, este una foarte murdară. Sau...

Sau am putea conchide că ne scăldăm lângă o caracatiţă artificială cu tentacule veritabile, o problemă inventată de lingvişti care s-au trezit subtili, pudibonzi şi, mai ales, gândind; o babă cu rigla în mână, opt fuste şi glugă pe cap, promovată încă din clasele primare; un monstru de fum, cu nasul roşu, care scoate pe gură critici cu urechea fină şi copoi literari cu ligamentul poznaş.