acolo, pe stânci, cu degetele mai îngheţate decât piatra
şi ochii pierduţi prin cele mai apropiate case
cu oameni întinşi pe retină, un pat cu arcuri verzi
încearcă să facă lucruri, lucruri despre care întrebi
cu jumătate de glas. a trecut noaptea? abia acum
dar noaptea care va veni nu va mai trece aşa de repede
dacă în loc de mâini aşezate pe abdomen vei avea
apă. sau un fel de ceartă între corpuri şi forfota lor
va face să nu mai fii împăcată cu subtilităţile celorlalte
percepţii pe care le vezi la mine şi nu sunt, priveşte
culorile pierdute ale obrajilor noştri şi oboseala
despre care spui că e doar un dialog mineral sinistru
simte spărturile emotive ce vin să astupe cu nisip
cu o vinovăţie pe care n-o detectez, orice spaţiu rămas
apoi ne putem bate joc din indiscreţie de ce suntem fiecare
la o oră anumită a zilei, de ce simţim şi nu comunicăm
în nepăsarea aceasta care se transformă în plajă
şi tu iei pietre în mâini şi arunci în mine, am sânge
pe frunte şi nu te opreşti, de ce te-ai opri când nu
mai ştim niciun mod de a simţi că nu doare, niciun
motiv plauzibil să spunem poveşti despre orice limită
care trebuie călcată în picioare când nu se aşteaptă celălalt
doar aşa violenţa compătimirilor se loveşte de scoici

suntem pierduţi, fie că-ţi spun sau nu lucruri despre
blândeţea ce nu ne-a dus nicăieri sau despre răul
firesc, o ţesătură de copilării ţinute sub faşa pielii
ar trebui să ne volatilizăm brusc atunci când nu vedem
cum se evaporă apa din noi, cum soarele ocupă mai
mult spaţiu în oase, un vânt calm ne dă ochii la o parte
şi liniştea se îndură să aşeze grăsime peste faleză
îmi mai poţi spune că mă iubeşti, ar fi ca şi când ai
face din acest cuvânt imposibil o scamatorie ce mai
lungeşte servitutea corpurilor. acolo, pe stânci, putem
să ne depărtam mai repede, noaptea nu va mai fi la fel.