nu mai iubesc paianjenii de pe casa scării
de mult nu am mai simțit nevoia să mă îmbăt
cu un cerșetor pe care să-l rog să cânte zaraza
cine poate să spună două adevăruri pe zi
să-și amintească de mine din când în când
am căzut din dragoste ori adevăr fără dragoste
nu există nici măcar pentru a demonstra pe străzi

oamenii mei sunt pierduți dați-mi câțiva oameni
care să nu fie păsări de sticlă prin care se văd imagini
din perioada în care unele ființe existau cu adevărat
tatăl meu a devenit un mit încă din timpurile când începeau
să se sfârșească marile veri apoi a fost cald și atât
cine poate iubi doar de dragul iubirii va scrie poveștile
care se mișcorează în oameni până la nume și prenume

cine își va iubi vecinul de peste drum cu care nu-și va bea
niciodată cafeaua cine va înțelege că va fi inundat
de locatarul de deasupra pentru a i se încerca dragostea
bărbatul care va fi vândut în miezul zilei nu de străini
de tovarășii cu care a trăit sfârșiturile repetabile ale lumii
va mirosi poveștile din oameni de la primele lor litere
îi vor fi mirosite cărțile ca un tutun rar adus de departe

tot adevărul e în câteva silabe care pot fi rostite de cel
care a fost atins de toate așteptările când nu mai crește
nimic în cealaltă parte carnea miturilor începe să cadă
cine e pregătit să fie gol să se rușineze pentru ultima dată
acela se va trezi mahmur ca după cea mai crâncenă beție
nu știu dacă nu am murit în timp ce așteptam să fie zi
dacă pot să-mi văd în sfârșit de moarte ca de propria afacere