„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduţă după străduţă, drumul spre casa veche, cu balconul şi ferestrele înalte, năpădite de iederă, din spatele Pieţei Amzei. Se mai liniştise, oarecum. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Şi, totuşi, vocea aceea care mă striga întruna „Laura, Laura!”… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba femeia, urmând aleea întunecată.

De fapt, nu era străină de peregrinările de una singură la vreme târzie. De plimbările ei de una singură, la vremea înserării, în perimetrul liniştit al Pieţei Amzei. Aşa se cobora ea în anonimat, departe de ochii curioşilor, care ar fi sfredelit-o altminteri, poate chiar cu priviri răutăcioase, după cum credea ea.

Nici nu îşi dădea seama cât de mult se înstrăinase de oameni, după moartea lui Lulu. Cât de mult se obişnuise cu însingurările ei. Cu propriul ei univers, acum solitar, din care îndepărtase, pe rând, pe fiecare din cei puţinii prieteni care le fuseseră de o viaţă alături, ei şi lui Lulu. Fuseseră amândoi nespus de pretenţioşi, cu cei care le trecuseră pragul. Le plăcuseră să fie înconjuraţi doar de acei care îşi dovediseră, de-a lungul timpului, fidelitatea, în momentele mai dificile. În primul rând, Maja, care, însă, spre regretul celor doi, se stabilise, după măritişul ei pretenţios, tocmai în Anglia, cu câţiva ani înaintea morţii lui Lulu. Apoi, după moartea acestuia, Andrei, care, deşi încercase cu stoicism a-şi dovedi sincera lui atenţie faţă de Laura, eşuase lamentabil. Căci Laura nu mai era Laura, ci doar o amintire din ceea ce fusese ea odată. Într-adevăr, nu a putut-o consola atunci nimic, nici atenţia acerbă a lui Andrei, care încercase (de câte ori) să o scoată pe tânăra văduvă de sub zodia aceea nefericită, plină de tristeţe. În amintirea lui Lulu, Laura acceptase, de câteva ori, prezenţa lui Andrei, nu ca pe o consolare dinspre prietenia lui fidelă, ci ca pe o datorie. Andrei, prietenul cel mai bun al lui Lulu. Andrei, prietenul lor de o viaţă, care însă, atunci, îi amintea atât de acut de toate momentele de fericire pe care le trăiseră în patru, împreună cu Maja, în casa cea veche, din spatele Pieţei Amzei, la un pahar de vin roşu, depănând poveşti de o viaţă, ori jucând canastă, în fumul gros de ţigară, să îl tai cu cuţitul, de toate cinele în sufrageria largă, unde mai trona încă un portret de Luchian, de o valoare inestimabilă. Şi mai era ceva cu Andrei. Ceva ce o speriase pe Laura. Atenţia lui acerbă. Bunătatea lui exacerbată, incorigibilă.

Cât despre tânăra văduvă, doar în singurătate îşi mai afla acum imboldul spre ziua de mâine. Şi Maja, de câte ori o căutase de la vestea surprinzătoare a morţii lui Lulu! Doar la telefon, e adevărat, deoarece nu putuse să se desprindă atunci de ale ei, de soţul pretenţios, stranier, şi mai ales de micuţa care atunci abia învăţa să spună primele ei cuvinte în limba engleză. Nu a avut de ales. Nu a putut să fie atunci în ţară, alături de buna sa prietenă. Şi nici Laura nu i-a imputat asta vreodată, mai ales că începea să simtă gustul dulce al traiului de una singură. Un gust surprinzător de dulce, după ce se aflase atâta timp în ghearele disperării instalate confortabil în sufletul ei, odată cu moartea lui Lulu. Într-adevăr, mai fusese şi Marta, care se îngrijise de Lucian în ultimele luni de viaţă, şi care, la rugămintea Laurei, locuise şi ea, atunci, în casa năpădită de iederă din spatele Pieţei Amzei, la numărul 9. În fapt, aceeaşi Marta care le fusese alături încă de la început. Cât despre Laura, ar fi avut ea grijă de al ei Lucian, însă se simţise stoarsă de vlagă, nu a putut să fie martoră cum viaţa se scurgea din trupul tot mai slăbit al lui Lulu, nu a putut să treacă prin toată suferinţa aceea de una singură. O lăsa în urmă pe Marta şi ştia că Lulu se afla sub oblăduirea cea mai atentă. Ar fi avut grijă ea de Lulu, dacă ar fi avut puterea. Nu o avuse, nu şi-o găsise. Poate datorită firii ei sensibile, a structurii interioare ceva mai fragile. Şi apoi, prăpădul, înstrăinarea. Culminând cu faptul că Lulu nu o mai chema, cu săptămânile, să îl mai viziteze, şi că, în schimb, rămânea îndelung alături de Marta, în cămăruţa aceea anostă unde bărbatul a hotărât să îşi ducă zilele şi boala.

De fapt, nu era chiar atât de întuneric. Cerul era senin, străduţa era luminată de sute de stele, în plus luna-seceră le cuprindea pe toate, ca silueta nobilă a unui pântec de mamă. Lampioanele, nu se ştie de ce, rămăseseră stinse. Ochii i se obişnuiseră acum cu bruma aceea de lumină, drumul îi era familiar, îl străbătuse de atât de multe ori, în ultimii ani, dinspre ţintirim… Pe alee, nici ţipetenie de om. Intră pe strada din spatele Pieţei Amzei, ar mai fi fost doar câteva sute de metri până la propria locuinţă. Şi-ar fi aruncat atunci din picioare sandalele uşoare, s-ar fi dezbrăcat la repezeală de rochia subţire, şi s-ar fi vârât sub jetul călduţ de sub duş, în confortul acela molatic, dulce, mereu proaspăt, pe care nu îl mai împărţea, însă, de mult cu nimeni. Pe care, de altfel, îl împărţise doar cu Lulu.

Cu gândul agăţat de ispita confortului molatic al propriei locuinţe, Laura îşi aşternea paşii unul câte unul, din ce în ce mai liniştită, din ce în ce mai împăcată. Dintr-un perimetru acoperit cu gazon, se auzeau încă greierii. În rest, o linişte deplină. „Laura, tu eşti Laura?” Şi-apoi din nou linişte. „E aceeaşi voce din ţintirim, ori, pesemne, am luat-o eu razna.”, îşi spuse ea, apoi simţi un blanc de sânge în creier, împrăştiindu-se în tot corpul şi lăsându-l cuprins de paloare, de parcă trupul acela firav ar fi fost o grădină văduvită de ierburi. Un junghi puternic îi străbătu umărul stâng, până spre piept, şi, gustându-l până în cele mai adânci amănunţimi, Laura se prăbuşi, fără cunoştinţă, la pământ.

***

A doua zi, femeia nu îşi putu explica în niciun fel cum ajunsese să fie aşezată tocmai într-unul din paturile de metal ale Spitalului Universitar de Urgenţă, sau, mă rog, pe un simplu pat de spital, unul ca toate celelalte paturi spitaliceşti (cum Laura urma să afle numele locului unde se afla niţel mai târziu). Laura se trezise aşadar cu greutate, simţindu-şi trupul greoi şi stângaci, abia ridicându-l aşadar din patul acoperit de aşternuturi albe, impregnate cu un miros puternic, dar proaspăt, de muşeţel. În jurul ei forfoteau două asistente medicale, îmbrăcate, fiecare, în nişte salopete de culoare albastră, cu bretele. Laura privi cu surprindere în jur. Nu recunoscu pe nimeni, însă reuşi să îşi dea seama. Cineva o aşezase pe patul din mijloc, cum nu îşi aducea aminte să fi ajuns acolo de la sine voinţă. În stânga ei adăsta o femeie trecută de prima tinereţe, care se chinuia să învârtească cheiţa unei cutii de conserve. În dreapta, o tânără abia trecută de anii adolescenţei, nu i-ai fi dat cincisprezece ani. Vizavi, alte trei paturi, toate libere. Iar prin perdelele de culoarea untului, soarele trecea ca un bulgăraş de raze veştede, răpite pentru luna lui iunie, zâmbind prietenos, dar încă destul de palid. Şi totuşi, înăuntru, destulă lumină, cât să îţi creeze impresia acută că lumea ar fi respirat dintotdeauna o fericire nedefinită şi moale, şi totuşi suficient de clară. Ca şi când nimic nu ar fi fost vreodată anost sau prăfuit. Un fel de irizare a binelui, un fel de linişte deplină, izvorâtă din preaplinul solar al acelei zile călduţe de iunie, care se încăpăţâna să îşi marcheze certa ei frumuseţe încă de dimineaţă. O zi frumoasă, nepăsătoare la necazurile omeneşti. Una suficientă prin sine însăşi, prin propria-i frumuseţe. Una indiferentă la suferinţa umană. La durerea care se împrăştia, uneori, în stanţa cu cele şase paturi din salonul pentru urgenţe a Spitalului Universitar de Urgenţă. Sau în oricare altă încăpere spitalicească din Bucureşti, ori de pretutindeni.