Am să mi-o iau! Pe merit, fără îndoială, dar trebuie să anunţ că nu e nicio diferență, absolut niciuna: scriem sau nu, verdele pădurii se naşte şi moare din aceleaşi veşnice motive. Ba nu: mai există un motiv, aparent nesemnificativ.
Probabil e o prostie, dar spusă de mine este în sfera normalului: simt împotrivirea colii de hârtie. În ea zace, fără viaţă, copacul. Ştiţi… ăla pe care l-aţi plantat la nouă ani la marginea orasului împreună cu bunicul. Sau poate acela pus în spatele blocului cu tata (de fapt, voi doar aţi ţinut între palmele voastre delicate tulpina aceea plăpândă, treaba grea au făcut-o cei mari, ei au săpat, au astupat, au cărat apa cu găleata, au udat, dar era copacul vostru, aşa v-au spus “copile, ăsta e copăcelul tău, să ai grijă de el!”, aţi crescut împreuna zi de zi, an de an, urmărindu-vă unul altuia semnele trecerii timpului).
Iar acum, mulţi dintre voi, scrieţi. Şi scrieţi bine. Dar vreţi ca asta să se ştie. Vă doriţi să fiţi recunoscuţi drept poeţi sau prozatori, să vă apară numele pe coperţi lucioase, să vorbească ceilalţi despre voi, despre talentul vostru, despre excepţionalele lucruri gândite de minţile voaste desăvârşite. Să primiţi aprecieri, critici favorabile (sau măcar… critici) şi, de ce nu, bani, mulţi bani.

Scrieţi mult, atât de mult încât nici nu mai aveţi timp sa citiţi. Scrieţi pe hârtie. Atât de apăsat încât coaja copacului simte urma briceagului scrijelind săgeata în inima, iar rădăcinile refuză perfuziile.

Aţi uitat bucuria divină de la începutul lui aprilie când vă explodau ochii de verde şi alb. Sau poate n-aţi uitat, poate doar credeţi că gândurile voastre aşternute pe hârtie vor salva sufletele celorlalţi ori măcar pe ale voastre.

Dar copacul vostru nu mai este şi coala de hârtie albă vă hipnotizează. Spiritul pomului vă bântuie inspiraţia, încearcă să o ucidă. Lupta e, însă, inegală. Gândurile voastre sunt mult prea importante, aveţi atâtea de spus, de anunţat celorlalţi, încât nimic nu mai contează: trebuie doar să scrieţi.

Voi sunteţi vii şi destinul vostru (credeţi asta, nu?) este să scrieţi. Mult. Sunteţi puternici şi neândurători cu plictiseala voastră. Orgoliile, ambiţia, setea de glorie, permanenta căutare a unui loc cât mai central, cât mai în faţă (mai aproape de zeii de pe scenă) în sala teatrului total, teama de a nu lăsa nimic deosebit în urma voastră, toate astea, la un loc sau fiecare în parte, vă mână în luptă. Ea, hârtia, nu are nicio şansă. Aşa cum nici el, copacul, nu a avut.

El, puiul vostru înfrunzit pentru prima oară acum douăzeci de ani, acum treizeci, patruzeci, cincizeci sau şaizeci de ani. Da, sigur: nu l-aţi tăiat voi, ci necunoscuţii care s-au îmbogăţit ucigând, cu sânge rece, copiii pământului. Voi sunteţi absolviţi, în faţa legii sunteţi absolut nevinovaţi, nu aveţi nevoie de vreun avocat celebru să vă apere. E clar ca lumina zilei: sunteţi inocenţi, fără pată.

Numai că, uneori, noaptea, frunzele lui vă mângâie fruntea în vis, ramurile se întind către voi ca nişte mâini împreunate spre o rugăciune niciodată rostită... şi transpiraţia nocturnă nu poate, nicidecum, ţine loc de apa proaspătă pe care o turnaţi, cu mult timp în urmă, la picioarele puiului vostru cu flori albe.

Chiar nu contează nici măcar faptul ca sunteţi mai mulţi decât cititorii voştri, că librăriile au devenit adevărate cimitire, că bibliotecile stau să se dărâme sub povara milioanelor de tone de volume?

Naivul care sunt promite că nu va mai scrie niciodată vreo “fabulaţie” pe vreo coală de hârtie. La ce bun? Totul a fost deja scris, cu multe sute şi mii de ani înainte. Ce ar mai fi de spus? Nimic. Doar modalităţile de a aşterne ceva s-au schimbat (şi acelea nesemnificativ, deşi noi credem altfel).
La şcoală eram obligat, la serviciu... nu am încotro. Dar atât. Gata! Nu mai vreau. N-am să salvez pădurile lumii, dar măcar o creangă de copac viguros. Nu vă rog să faceti la fel, vă cer!

Reveniţi în oraşele voastre reale unde nu o să mai puteţi, cât de curând, respira şi... lăsaţi coala de hârtie albă!