toți ne opream lîngă acel stîlp de lemn
îl priveam și ne vedeam atîrnați de el
o lume pestriță ne înconjura ne huiduia ne atingea cu mîinile cu pleoapele cu torsurile
inima ne bătea cu putere o durere plăcută ritmică în jurul tîmplelor
la încheietura mîinilor se aduna se închega sînge și praf
ne ieșeau sunete imnuri din piept tăceri paradoxale
mai ales tăceri și ochii ei îmblînzindu-ne
chemîndu-ne acasă acolo unde se duc rîurile cînd mor
un sunet de copite în golul pieptului nisipul mării zilele de aur
din nou huiduieli promisiunile mîinile copiilor
minciunile mici ca niște scoici ascuțite mănușile femeilor de azbest
durerea cînd vrei să privești în sus ochii albaștri ai soarelui
șoapta decolorată a somnului călătorindu-te pînă în măruntaie
alegînd viitorurile ca pe niște acuarele într-un magazin pe o stradă albă contradictorie
nimeni să nu știe cît e nebunie și cît e inevitabilitate eu totul
cît este necesitate carnală a visului ca o protecție împotriva sinelui
apoi te ridici pe stîlpul de lemn un catarg intrat în carne
mîinile lor niște valuri un cîntec ca o briză rece
peste zile pierdute în privire