ai făcut tu puntea între cer și pământ prin culori, destrămând cuvintele, așa cum, citez, "omul șterge urme ale tăcerii așternute pe nisip" (E. Jabes). reiau a doua strofă și am un sentiment de stranietate neliniștitoare (unheimlich; uncanny - cred că e corect în engl) dat de acea "ceață de trupuri" și îmi amintește și de cartea "Ieri dimineață luna a dispărut - scurt tratat de desvrăjire" (J. Cain și B. Anselme), din care aici aș lăsa o singură idee: fiecare a trăit, în felul său, la un moment dat în viață, un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, acea stare în care lumea și-a pierdut culoarea obișnuită, mergând până la a suprima compplet tot ceea ce până atunci o făcea minunată. (Nu e citat fidel, e ideea esențială.) Poezia ta mie îmi vorbește despre această desfermecare, desvrăjire. Un sigur vers aș revedea: copii ai dimineților. Frumos "degetele tale de indiu".