de indiu

imaginea utilizatorului Virgil
...

am vrut
să scriu doar eu
albastru și roșu
cuvinte destrămate
precum pînzele de paianjen
printre degetele tale
de indiu
se prelingeau
copii ai dimineților

desvrăjită
deasupra oaselor noastre
plutea o ceață de trupuri
perdea ascunsă
mistuirii

Comentarii

ai făcut tu puntea între cer și pământ prin culori, destrămând cuvintele, așa cum, citez, "omul șterge urme ale tăcerii așternute pe nisip" (E. Jabes). reiau a doua strofă și am un sentiment de stranietate neliniștitoare (unheimlich; uncanny - cred că e corect în engl) dat de acea "ceață de trupuri" și îmi amintește și de cartea "Ieri dimineață luna a dispărut - scurt tratat de desvrăjire" (J. Cain și B. Anselme), din care aici aș lăsa o singură idee: fiecare a trăit, în felul său, la un moment dat în viață, un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, acea stare în care lumea și-a pierdut culoarea obișnuită, mergând până la a suprima compplet tot ceea ce până atunci o făcea minunată. (Nu e citat fidel, e ideea esențială.) Poezia ta mie îmi vorbește despre această desfermecare, desvrăjire. Un sigur vers aș revedea: copii ai dimineților. Frumos "degetele tale de indiu".

Virgil, am rezonat cu strofa a doua. prima mi se prea putin sonora pentru stilul tau. dar, cu siguranta, avem cu totii momente de liniste.