pe la prânz un comis voiajor cu glezna scrântită ne bate în ușă
îmi pun un tricou îi deschid o mirare și-l las să-mi verse în ea
o căldare cu ură ciuntită și zăpadă topită

un minutar foarte curând va împietri
fix în secunda în care vin înspre tine
ca un os din galantare întors
în trupul animalului murit

dacă tragem o linie între pământurile noastre, vom găsi tandrețea la graniță, sufocată în sârmă ghimpată, orizontal confuzată
să ne alegem o boală de care să pară că suferim
să devenim credibili în strădania noastră de a desface delirul
în normal și fierbințeala în copci
să fim pojar pe burta unui copil
ca niște cireșe-celule vorace însângerate vii

pe mine nu m-a cusut nimeni pe margini, tivurile mele sunt atât de întinse, încât orice întăritură într-un loc, aduce cu sine o plesnire în altul.
sunt coaptă.
singura cămașă care mă mai cuprinde e o armură din cuvinte.
uneori ele sunt atât de scurte, încât degetele de la picioare îmi rămân pe dinafară, să-ți zâmbească monosilabic:
a
da
s-a
prea
de
grind
plat
simt
zis
strung
fac
stop
du
ia
nor
plop

și o cohortă de orbi-robi veghează groapa cu lei
încălzind marginile cu trupurile topite în bastoane

robul-orbul care-mi dictează despre iubire, nu a văzut-o nici el niciodată
a auzit despre ea de la alt rob-orb care și-a strâns genunchii într-un colț
formând cu sine un triunghi de carne
în carnea altui rob-orb

către public:
NoiDoi ne prindem de coada unui vârcolac seară de seară
să putem trece prin spaime

curajul NoiDoi are urdori împietrite la ochi
și vede prin palme

către tine:
pe mine mă ia noapte de noapte în subterane o cârtiță
și-mi arată coridoarele tale
cu sânge și spori

*

vindecat de lumină
orbul-robul învață să plângă
din ochii de za
ai lanțului trist
care sunt