mi-am făcut din supraviețuire o casă, distribuindu-mi oxigenul cu grijă,
sub epidermă încă port o cămașă de-a ta, una veche,
ca o garoafă roșie cu sare,
din noaptea când nu am mai găsit rezolvarea teoremei dorului de-a fi,
condiție necesară dar nu și suficientă pentru alții
să-mi inoculeze complexul libertății castrate în iubire.
acum am nevoie de o aripă să zbor
sunt pasărea cu trei aripi ascunse în inimă,
iubirea e tot, acel ,,vreau tot'', de la piele până dincolo de ea,
plutind peste avioanele de hârtie ale vinovăției.

femeile-și asumă vulnerabilitatea făcând confesiuni,
albe păsări, hrănind cu penele lor translucide noroiul bolnav,
bătut cu picioarele, amestecat cu salivă și paie,
din care bărbații vor zidi case mirosind a var și rufe curate în prag de duminică,
doar una va avea fizionomia mâinilor mele pline de iod
va avea strălucirea părului spălat cu infuzie din frunze de nuc,
o cetate de piatră de unde au plecat cioplitorii de cruci,
s-au dus cu toții că culeagă lumina în ștergare de in,
lăsând nevestelor pântecul plin de prunci ca o covată de pâine,
vas de lut nears de naștere, mustind a floare de câmp, a vin și a sânge,
iar sub perne le-au pus săbii, aripi sculptate ca palma
nevăzută a sfântului Ioan