*

În camera din hotelul de pe malul Mãrii, e liniște. O dupã amiazã de Primãvarã caldã. Camera - de dimensiuni obișnuite. Fãrã nimic fantast (așa cum îmi apare ea, uneori, între somn și trezie).

Mã cufund în Orient… "…le bouddhisme nous enseigne que la conscience personelle n'est pas continue. Seul la rapidité et la complexité du déroulement de nos pensées, de nos émotions, nous donne l'impression de continuité. Cette impression est fausse. Elle résulte d'un manque de pénétration de notre esprit. Seule la nous délivrera du mirage du et nous révélera notre essence profonde, immortelle et insondable…" (D.T. Suzuki)…Și abia dupã ce ai trecut de aceastã "discontinuitate", te regãsești, te afli într-un nou continuu. Mai real. Mai palpabil. Ca o "Aurã". Aura unei peșteri locuitã de un Sfânt. Aura mereu prezentã deși Sfântul nu mai este. Impersonalã, consecventã. Multiplicatã. Multiplicându-se din ea însãși. Crescând din propriul ei trup. La infinit. Dinamicã și staticã aceastã Aurã. Care crește, tot crește și STÃ. Dincolo de orice. DINCOLO…

*
Magnetismul Lunii. Pe "Ivan Franco". Discoteca - la unul dintre etajele superioare, spre pupã. Dans. Dans impersonal, în tine însuți, pânã la pierderea identitãții. Pânã când cei de lângã tine, ceilalți dispar. Se dizolvã în tine, te dizolvi în ei. Rãmâne ritmul, ritmurile ancestrale. Vibrare, coloratã. Virând în mii, zeci de mii de tonuri-sunete, nuanțe…Ca sã ajungã la AURA incolorã, de o strãlucire fantasticã, DINCOLO de orice imaginație, care cuprinde TOT și TOTUL…Și apoi, revenind la "normal", un normal anormal de normal. Un normal personal, al altei Aure. Pe covertã. Când am ieșit? Lângã mine, în dreapta, sticla consistentã a nopții grele, plinã de mercurul Lunii. Luna taie aceiași cale ce se pierde, în perspectivã, în nemișcarea (abia mișcatã) a necuprinsului apei. Sticla consistentã a nopții între mine și Ivanka, întreagã, continuã aparent - Aura discontinuã și DINCOLO de fiecare discontinuitate - din nou - altã vibrație. Straturi succesive. Pãtrundere în Întreg…Și Ivanka, Aura ei inconfundabilã. Eu însumi înscris în aceastã Aurã. Cum am fost și voi fi. Cum SUNT. Fãrã scãpare. Dizolvat…În spațiul care curge, curge despletit. Jur - împrejur. Incendiat…Ascultând o muzicã (la un balet de Maurice Bejart) insinuantã, ritmatã, ritmând mercurul argintiu ce vibreazã…

*
Scriu, transcriu, în camera de hotel. S-a lãsat noaptea. O noapte grea, fãrã lunã, fãrã nori. Cu cer senin. Densã de fapte trecute, viitoare. Toate prezente. Privindu-mã din "afarã". "Afara" cui? Totul e în mine. Eu sunt în întreg. Întregul acesta "Acum". ACUM, în anul una mie șapte sute, de grație…

Îmi acord encefalica scalã
sã o prind pe inefabila Carlã
cu care m-am întâlnit la penultima stație
în anul una mie șapte sute de grație

Ceremonia se desfãșura la Maiența
bãteau strãjile în scuturi cadența
când treceam printre gãrzile proiectate pe cer
formate din trei sute de fãclieri
spre ușa deschisã a catedralei
ducând spre altar virginitatea tremurândã a Carlei…

Din crucifixul de la intrare zâmbeau trist
și complice trãsãturile dezamãgite ale lui Crist
cãruia îi rãpisem mireasa în amurg
-strãfulgera o presimțire prin burg -
ecoul reverbera marea Mesa Solemna
din orga melancolica pentru Bach Magdalena

Mireasa își desfãcuse albã batista
pe colțurile gurii arcuitã și trista
mușcatã în coridoare pãgâne de mãnãstire
- o rãpisem ieri în amurg fãrã știre -
degetele-i moi, ucigașe, de catifea
acopereau ca o mãnușã linia vieții din palma mea…

Hãlãduia - auzit de noi - prin fagot
vãrul ei Gottfried Got
ce ne aștepta ascuns sub altar
- pãtrunsese acolo printre bãtãile timpului rar
al așteptãrii dinainte de ceremonie…-
o iubea pe Carla din copilãrie
de când se jucau naivi ala-bala
aruncându-și unul altuia portocala
- plinã de mesaje secrete mustind sub coajã
îi strãbãteau vagi fiori din a miezului vrajã…-

Gottfried țopãia acum prin amvon
- predicau sinistru clopoței de bufon
descoperind pervers-hâda fapta
a jumãtãții fagotului plânsã din dreapta
(cu cea din stânga-și acoperise liliachie
sunetele din gâtlejul secționat -
carotida-i pulsa vie) -
își ascuțea acutele pe pietre jurate
sub razã magicã de lunã uitate
de când se legase pe capul familiei Got
sã mã ucidã cu sunetul ultim scos din fagot…

S-a rostogolit - descriind încet mielul pascal
pe dalele catedralei - cicloida lui Pascal…

În chip de vitraliu în catedrala Mienței
vibreazã și astãzi în mine ecoul cadenței
bãtut cu INELUL de Carla când raze de Lunã
cardeoide învie dulcea nebunã
iar tristul bufon Gottfried Got
catedrala o umple hãbãuc din fagot.

Mereu "ceva" între mine și EA. Carla, Ioana, Ivanka…Mereu "ceva" - un INEL…Cãutare fãrã regãsire. Fãrã regãsire? Pânã când, Doamne, pânã când? Și rãspunsul îl știu. Îl știu cu toatã ființa. Este aici. AICI….