Niciodată cerul n-a fost mai senin
Ca în prima noastră lună de gustar
Oamenii din lume miroseau a crin
Și zâmbeau curat pietrele cu var
Calea măturată de un biet pescar
N-avea gustul trist al florii de pelin.

Pluguri pregăteau pe obraji ogorul
Și creștea în spice bob de bucurie.
Macii nu știau să își poarte dorul,
Dar plângeau în taină o vinovăție
Neamul lor cu spini, alăptat din glie
N-a putut să-i cruțe de dureri Feciorul.

Timpul odihnea clipele sub gene,
Șușoteau tăceri vorbărețe foarte
Glasuri își opreau curgerea prin vene
Și-așteptau să poată merge mai departe.
Se temeau, ce-i drept de aceeași moarte,
Dar mai mult de veșnic somn cu lene.

Împletea lumina toată neputința
Lutului de-a prinde formă-n Mâna Sa
Pentru a iubi și mai mult ființa
Suflul fără viață care învia.
Într-un colț de Rai, pe genunchi de stea
Mama mă năștea.