Nu tocmai demult, nu era nici o scofală să faci primele patru clase de școală. Ba nici pe următoarele, ori chiar liceul întreg, nu era cine știe ce mare lucru să le urmezi. Școlile nu trebuiau să se înregistreze cu nepromovați, sau, în orice caz, numărul acestora trebuia să fie într-o continuă și evidentă scădere, ca urmare a ”eforturilor neprecupețite” depuse de ”minunatele” colective de învățători și profesori, dedicate (mai) întotdeauna vreunui eveniment politic – congres, conferință, aniversare de partid (comunist) etc. – și, neapărat, “potrivit indicațiilor” liderului maxim. Cam așa stând lucrurile, timpul trecu pe nesimțite și Zulinel Goanță termină primara. Dar, orice s-ar zice, deși mergea desculț și flămând la școală și scria cu penița înfiptă în strujan, n-a trecut ca gâsca prin apă. Știa bine a citi și socoti, folosindu-se de toate cele patru operații de bază, și învățase și suficiente noțiuni de istorie și geografie. Un gând însă nu-i dădea deloc pace acuma. Și anume, n-ar fi vrut nici în ruptul capului să mai facă atâta amar de școală în continuare; nu înțelegea la ce i-ar putea ajuta opt clase, mai ales că, dintr-a cincea, trebuia să meargă tocmai în satul vecin, la vreun ceas depărtare. Așa că, de prin iunie, strânse de la oamenii din sat cârlanii și berbecii – care nu puteau fi lăsați la stâna de pe coastă pentru că ar fi stricat de tot rosturile: cârlanii ar fi supt la oi, punând în pericol norma de brânză, iar berbecii ar fi mârlit în plină vară, ceea ce ar fi făcut să fete oile la începutul iernii. Pentru păscut, cerea doi lei pe săptămână, de fiecare ovină. Sătenii îi aduceau și sterpele, pentru că oricum îi costa mai ieftin la el decât dacă le-ar fi lăsat la stână peste vară. Cu totul și cu totul, aduna până într-o sută de capete pe care le păștea toată vara pe imaș și, apoi, după seceratul grâului și tăiatul păpușoiului, pe miriști și ciocălăiști. Seara le adăpa la iazul cu rogoz, după care, pe noapte, le ducea la o târlă închipuită din durubețe chiar de el într-un capăt de grădină. De ocupația lui, părea mândru nevoie mare; era în rând cu lumea, făcând o treabă importantă (credea el). Oricine ar fi putut să vadă că luase un aer de om mare. Asta și după cum își mâna turma la păscut, și după cum stătea sprijinit cu bărbia în mâinile strânse pe capătul ciomagului, dar și după cum înjura când câte o oaie o lua capchie către grădinile oamenilor. Tat-su, ocupat mai mult cu ale sale, dar și o leacă bețiv, nu-l băga în seamă cât era vara de lungă. Cel mult doar atunci când, după împărțitul cârlanilor, aduna banii de varat. Dar, ca să fim drepți, și de câte ori se făcea 15 septembrie și nu-l vedea plecând la școală. De fapt, doar de frica lui n-a legat școala de gard. Mamă-sa, având alții vreo trei mai mici decât el, nici atât. Nu-l încurca, nu-l ajuta. Era important că seara îi punea în față o strachină de mâncare pe care o înfuleca mai flămând decât un lup. Doar într-o singură vară, din cei trei ani care urmară, n-a adunat cârlani. Și asta pentru că a muncit, cu ziua, la Gostat, împreună cu alții, mai mari. Fie că era zi de prășit ori de tăiat și despănușat păpușoi, primeau tot câte zece lei, o pâine intermediară, o conservă și un borcan de gem. Munceau pe câmp zi-lumină și li se lungeau ochii uitându-se după căruța cantinei care mai întotdeauna întârzia să apară de după zare cu apa și mâncarea.
Cu asemenea vacanțe, mereu zdrențăros și rupt de foame, câine-câinește Zulinel promovă și cea de a opta clasă. După note, a fost cam al patrulea. Pentru profesori constituise un adevărat mister; era când genial, când tămâie. De când se văzu cu hârtia trebuincioasă în mână, ardea de nerăbdare să plece în lume pentru a-și face un rost. Mai ales că, la stâna din sat, cu toată experiența lui, nu a fost primit ca ajutor de cioban. Nu de altceva, dar era prea bicisnic. Stăpânul stânii, în căutarea unui strungar (care să aibă compasul mare, pentru a putea alerga eficient după oi câtu-i ziulica de mare) l-a preferat pe Costache al lui Chirivoi, proaspăt reformat militar pe motiv de TBC, o huidumă molcomă și ascultătoare care nu ți s-ar fi pus cu cineva în clanță pentru nimicuța din lume. Zulinel știa de la cei mai mari că la București ori Brașov, dar și în alte orașe industriale, după o ucenicie de numai câteva săptămâni, când căpătai și un loc într-un cămin muncitoresc, puteai scăpa la salariul tău. Și, din câte își dădea el seama, nu mințeau. Îi vedea la Paști și la sărbătorile de iarnă întorcându-se fudui în sat. Aveau pantaloni evazați ținuți de curele late cu paftale mari din inox și pantofi cu toc italian. Purtau plete și își lăsau perciuni lungi, mult în jos de urechi. De vorbit, vorbeau numai orășenește, indiferend că erau plecați de un an sau de cinci… Abia aștepta să devină și el de-al lor. Acum, pentru ei, era doar «șoldovean», cum le spuneau lor brașovenii get-beget, de exemplu. Bineînțeles, nu știa ce înseamnă, dar credea că-i ceva de bine. Și, așa stând lucrurile, într-o bună zi, cu noaptea în cap, fără să spună la nimeni ceva, a plecat la gară să ia un tren numai de el știut. Și plecat a fost…
***
Aproape treizeci de ani n-am mai auzit despre el. Nu-mi rămăsese decât să-mi imaginez ce-ar fi putut face pe cărarea vieții lui. Dacă ar fi fost s-o nimerească, bănuiam că, la început a făcut profesionala și, apoi, armata. Că s-a însurat și are copii. Că locuiește într-un apartament primit de la uzină. Că a făcut și liceul, la seral, și poate acum este maistru. Ori poate patron. Sau «restructurat», cu sau fără salarii compensatorii. La extrema cealaltă, nu-i exclus să fi coborât din tren, atunci, după ce părăsi satul, în Gara de Nord și să fi devenit copilul străzii. După care să se fi dedat la golănii, cu vagabonzii, înfundând pușcăria și ratându-și viața…
Însă, nici una din toate acestea. Deunăzi, participând la o conferiță internațională despre globalizare, am avut o uriașă surpriză. În programul manifestării figura, chiar pentru prima zi, susținerea prelegerii cu tema ”Globalizare și identitate culturală”, de profesor universitar doctor Zulin Goanță de la Universitatea … Am mers pe prezumția de coincidență de nume pînă în momentul când a urcat maestrul la pupitru. I-am urmărit apoi cu nesaț, vreme de un ceas, într-un amfiteatru arhiplin, chipul și gesturile, când în direct, când pe ecranul proiectat în fața auditoriului. Și am putut descoperi că erau chiar ale lui Zulinel, ciobănașul de altădată al satului. Numai vorba îi era alta... I-au aplaudat discursul academicieni și profesori, de la noi și de aiurea…