Lunea abia făcuse ochi. Și, ca de fiecare dată, de sub pleoapele ei, parcă tot Iașiul inundase Podu Roș închegându-se în acei treizeci de metri pătrați din fața stației de autobuz. Metastaza lui ianuarie, eterna oră fixă și euforia secundarului îl calcă lesne în picioare pe Aristotel cu tot cu etica lui și, implicit, îmi liniștește și mie orice pornire sau deprindere civică. Inferența-i simplă –ori calc pe oase fără discernământ, ba chiar cu nesimțire, ori deger cu simțire și nu mai ajung nici să mă iscălesc pe foaia de prezență a seminarului constipat în antipatia profesorului.
Cu prețul încasării unui ultim cot perfect plasat în splină, prind și-n dimineața asta un loc pe buza ultimei trepte a unui 28 deșelat. Ușile se închid mulându-și grațios profilurile cauciucate pe spatele meu iar vocea feminin robotizată din difuzoare, enervant de calm, anunță: „urmează stația Sala Sporturilor!”... unde, bineînțeles, nu coboară nimeni. Deci, nu urcă nimeni.

„Hotel Moldova!”. De data asta, vocea-mi pare impertinentă. De parcă n-aș sti. „Acu-i momentu’”, îmi zic. Aici se întâmplă cel mai pronunțat schimb de călători. Hora înaintează circular printre sfinți si dumnezei, arhangheli și cristelnițe, organe și destinații mamare. Eu, ca un veritabil motan, îmi unduiesc toate extremitățile și, în sensul invers giratoriu al horei, reușesc să ajung din gura ușii în fundu’ autobuzului. Primesc cu îngăduință gentila bară metalică sub coaste și-mi proptesc ochii, platonic, în doi centimetri de geam liber. „Urmează stația hotel Europa!”
”Nu zău!”

Apelând cu disperare la toată voința, reușesc să-mi dezmorțesc capul înclinându-l în stânga. E cert, a fost doar o nevoie fizică deoarece priveliștea de-acu’ e mult inferioară bucăților de clădiri alergând dinaintea peticului de geam. În raza privirii mele sărace, sprijiniă de compostor, o bătrână cu părul vâlvoi, si baticul în mână. Pesemne i-o fi fost smuls de îmbulzeală. Îsi trece lent mâna peste obraz. Și din nou. Oftează... a ușurare parcă. În dreapta, lipit cu pieptul de umărul băbuței, un tinerel cu privirea fugară, vicleană, închis la ten, mestecând gumă cu gura deschisă. Dacă la ora aia aș fi avut încă vreun strop de civic în mine, l-aș fi numit rom. Așa...
Privind în ansamblu singurul tablou vizibil de mine, mă încolțea o idee. Parcă erau victima și călăul într-un film prost, regizat, firește, de-unu de pe la hollywood. Judecând după faptul că...
„Urmează stația Bucegi!”
Și s-a dus dracu’ raționamentul meu.

Între Bucegi și Spital Sf. Spiridon am încercat șă urmăresc fără să fiu turnat cum se desfășoară chestia asta despre care tot auzisem, dar al cărei martor nu fusesem niciodată. Mă prinsesem de fază atunci când am surprins , într-un mod norocos, și portofelul și uitătura complet dezinteresată a călăului. Apoi mi-a fost ușor să-i descopăr trăsăturile, gesturile și postura ce dezveleau o experiență accentuată în domeniu. Ultima întrebare careia nu-i perforasem învelișul era „când”. Mă rog, penultima. Ultima era „cum”. Când vocea anunță, de data asta mai melodios, „Urmează stația Piața Independenței” astfel dându-mi seama că autobuzul se va goli considerabil, am știut că voi afla curând. Și am știut că nu voi interveni. Îmi lăsasem spiritul etic la îmbarcare.

„Piața independenței!”.
Totul a decurs mult mai simplu decât m-aș fi așteptat. Fiind sub influența amintirilor cinematografice, m-am așteptat la un întreg ritual ingenios. Dar nu a fost așa. O bruscă împiedicare, o aterizare în pieptul victimei, un „scuze, mamaie!” pițăgăiat... și portofelul își pierdu respectul aflându-și noul stăpân.

Mă uitam evaziv la biata ființă mai sărăcă c-un portofel. Nicio tresărire. Nici o bănuială. Doar un oftat și-o destindere a mușchilor feței după ce autobuzul se mai aerisi. Brusc, eram vesel. Nici vocea care anunța „Universitatea” nu-mi perturbă această stare. Am coborât aruncând o ultimă privire victimei și, ajuns pe trotuar, am dat drumul rafalei chinuitoare de râs. Pe retină îmi persista incă imaginea bătrânei sustrăgând portofelul tânărului, infofolindu-l în batic și coborând ca o umbră din autobuz. Fața tânărului mestecând gumă și făcând baloane impasibil nu e nici ea de lepădat. O întreagă generație de pensionari tocmai fusese răzbunată. Deci nu-mi făceam prea multe mustrări de conștiință.