Nici ziduri, nici umbre, doar goluri în cale…
Mă târâi spre tine prin ploaia de vise;
Tu ține fereastra și ușa închise
Căci Paris de foame și frig dă târcoale.
Sunt semne în jertfe c-o parte din lume
Desprinsă din mine, sub talpă îmi moare,
Că ape și lacrimi se-ntorc la izvoare
Și nu-ți voi mai spune cuminte, pe nume.
Mă plec de-oboseală fatidicei karme.
Ești tot mai departe și focul se frânge,
Dar poate c-odată, la zvonul de sânge,
Voi pune în toamnă iar mâna pe arme;
Voi merge sub Troia – furnică sub munte –,
Să cad mai aproape de inima-ți printre
Străinii din trenă, cu arșita-n vintre,
Pironul sub coaste și pumnul în frunte.
Prin zangăt de fiare, vei prinde ecoul
Chemării cu trupul în formă de cruce,
Vei plânge în perne iar eu mă voi duce
Pe insula care-și așteaptă eroul
Și poate, o clipă, pe cel care cântă
Mânia și dorul, vegheat de o zeie
Usor îl vei prinde de mână, femeie
Cu nume de stâncă, de curvă și sfântă.
Nici ziduri, nici umbre, doar goluri în cale…
Ajung astă seara târziu și mi-e teamă
C-adormi înainte, că uiți cum mă cheamă
Și Paris de foame și frig dă târcoale.
Cristi
21.05.2008
Comentarii aleatorii