…Lângă troița din Centru, Mitru avea să-l zărească pe Majuru`, epitropul parohiei. Aplecat asupra strătulețului de flori din jurul crucii, plivea meticulos buruienile de zor. Nu pricepe cum se făcea, dar parcă și pe el îl știa mort.
În fine, ajungând la Bufet, se așeză la masa unde, ani în șir, după ce ieși la pensie, își bea romul - cel de toate zilele.
*
Ceva în neregulă se întâmpla și aici, că al lui Bariz, „patronul”, deși terminase de moșmondit niște butoaie, nu mai venea odată cu măsurica. Ba chiar nici nu-l băga în seamă, ca și cum la masă n-ar fi fost nimeni. Oricum, nu-i mai ardea ca altădată de băut, dar gestul l-a supărat. Asta nu se face. Mai ales că se considera client de bază, jumătate din pensia lui lăsând-o aici în fiecare lună. „Ce vrei, neam prost!” își mai zise și plecă încet înapoi spre casă, fără să mai târguiască altceva, cum îi era obiceiul.
*
Din mers, privea atent peste gardurile ogrăzilor. Sesiză mai multe schimbări de când nu mai ieșise din casă. Unii își vopsiseră ușile și ferestrele în alte culori, iar alții își schimbaseră acoperișurile de pe case și grajduri. Costică al lui Iancu și-a făcut fântână, lui Pompilică îi fătase vaca iar vițelul zburda acum slobod prin bătătură. La Jănică Panciuc observă că terminase (cu iernatul lighioanelor) și cea de a două căpiță de fân clădită din toamnă în spatele șurii…
*
Apropiindu-se de casă, vede în poarta lui ciorchine de lume. O explicație, pe dată, nu găsi. Ca să evite mulțimea – acum chiar că n-avea chef de nimeni și de nimic – o apucă pe o cărare ocolitoare ce ducea în spatele gospodăriei. Dar, când ajunse în propria bătătură, avea să vadă că sătenii așteptau tăcuți și în ogradă și în casă.
Nevastă-sa și fetele, despletite și îmbrăcate în negru, umblau năuce după câte trebi. „Ce mama Naibii se întâmplă?” se întrebă Mitru. O panică ciudată îl stăpânea acum, și, știi, el nu era defel din cei fricoși, care să intre la idei, așa, cu una, cu două…
De gard era rezemată o cruce de lemn, nouă-nouță, tocmai bună de înfipt într-un mormânt. Pe ea era gravat chiar numele lui. Ce aiureală!… S-au tâmpit ăștia cu toții… (Ori te pomenești că-s mort!, îi veni să zică, dar nu zise. Preferă să-și înghită vorbele…) Când intră în casă se văzu pe el însuși, lungit în coșciug cu mâinile împreunate pe piept. Strângea icoana sfințită, Maica Domnului cu Pruncul în brațe, coborâtă din peretele odăii de bună. Pe sticla icoanei, ceva mărunțiș din metal și câteva bancnote de zece mii, din cele noi, de plastic… Acum nu prea mai avea multe dubii: „Să știi că am murit. Ce chestie, dom-le!...”