Niște icoane ale copilăriei sunt părinții și ne așteptă-n poartă.

Ochii lor pătrund puținul ce îl au de trăit și neputința.
Privesc fără a înțelege ce ne-a dezbinat și ne-a biruit.

Stau și așteptă bătrâni. Stele pe un cer care nu-l mai luminează.
Fac doar act de prezență. Uneori alcătuiesc aiurea constelații.

Sprijiniți în baston, răzimați de stâlpi, într-o zi de primăvară,
Ies cu plete albe la plivit. Tremură ca un fior de greiere.

Aerul îi tot zidește, îi arde și îi preface în stânci, în catedrale.
Și ca sfinții, în fotografii, pe păretele casei rămân la albit.