Ieși în orice seară de duminică pe stradă, să vezi cum trec pe lîngă tine oameni îndrăgostiți, oameni singuratici care își strigă pe nume iubirile pierdute, printre plînsete, grupuri gălăgioase de tineri, copii rătăciți.
Mă așez pe asfatul umed al scărilor. Aud pașii grei ai unui bătrîn cu cîrjă. Trece nepăsător pe alături. Nu pot să ridic mîna nici măcar în semn de salut. Mă doare dinspre umăr. Cred că e din cauza genții grele de școală cu niște curelușe prea subțiri pentru un umăr fragil. Îmi trec degetele prin păr, oprindu-mi arătătorul pe tîmplă, cu cealaltă mînă ținînd bărbia. Îmi pun căștile în urechi, mă ghemuiesc în mine și mă detașez de frigul care aproape mă amorțește. Zgîrîi asfaltul cu unghiile pe care niciodată nu mi le-am lăsat să crescă în mod exagerat, cît să fie vizibile. Îmi lipesc fruntea de genunchi, simțind presiunea pumnului pe buza de jos. Mă prefac că gîndesc la lucruri importante. Fără vreo intenție, îmi modelez pe față expresia unui om inteligent.
Bulevardul e gol acum. Mă sună cineva de la un număr necunoscut. Credeam că e Costa. Număr inaccesibil dacă e să îl contactez eu. S-a stins și felinarul sub care mă ghemuiam în gînduri.
Urc scările spre casă. Întotdeauna îmi rămîne un etaj pe care să-l ridic fără lift. De la 8 spre 9. Îmi prepar în fugă un ceai cu bergamot, îl beau fără. Am confundat cutiile de ceaiuri. Citesc un capitol din Hamsun, pînă mi se face somn, pînă mi se face foame, pînă mi se face greață. Întotdeauna mi se face foame cînd citesc "Foamea" lui Knut Hamsun. În ultimul timp m-am cam obișnuit să citesc în bucătărie.
Mă gîndesc brusc la Artur, noul coleg de clasă și de bancă. Pentru un moment aveam impresia că nu mă suportă, dar ne-am împrietenit din clipa în care am luat ambii 10 la fizică. Gîndeam pe o linie amîndoi. Ne completam perfect în termeni și formulări. Era demnă de văzut acea îmbrățișare strînsă de bucurie.
Mă destram de fericire. Așadar, după un timp mai mult sau mai puțin îndelungat o să mă cuprindă iar acea stare de plîns. Cînd scriu, trebuie să-mi țin încheietura de la mîna dreaptă cu palma stîngă. Mă doare îngrozitor, de parcă așa avea o luxație neconștientizată încă. Nu pot să efectuez mișcări cu mîna dreaptă, dacă e să o ridic mai sus de umăr.
Afară era dimineața încă. Aerul rece și umed îmi modela plămînii de dinăuntru. Am urcat în 105. M-am ghemuit într-un scaun fără pereche. Căștile în urechi, Hamsun pe genunchi, viața asta ratată în ghiozdanul de pe umărul care mă doare tot mai mult.