te apleci să nu te lovești de norii coborâți în asfalt
oasele vibrează vântul se joacă printre barele de fier agățate-n balcon
doar într-un colț cerul e limpede dinții te dor ghicind undeva albastrul sticlos
din care venele soarelui se răsfiră una de alta tot mai departe
lași pașii să urmeze drumul știut tu te-ntorci pe stradă să descoperi apusul
nu-i în parcul pitit în copii nu-i în scrânciob nici în banca bucuroasă de vizită
nu-i în părul parfumat al mamei ce-și învață pruncul să râdă

blocurile jumătate zi însorită jumătate frunze negre și beznă
se caută nu se găsesc târziu se recunosc după luminile proptite-n ferestre
le auzi povestind de subsol de etajul cu păsări nepricepute să zboare
dar care încearcă mereu și mereu desenând pe trotuar siluete strâmbe din cretă
sunt umede vorbele lor simți cărămizile rânduite sub piele
pipăi în gând carnea rece și degetele se retrag înghețate în poală

pașii tăi au ajuns în cameră se rotesc pe covor fără rost te așteaptă
adunate-n pervaz clopotele se ceartă pe ultima oră
apoi se retrag sus în biserica-flacără
jos în biserica-lut zgrunțuros și cenușă