....." Am coborât în locuinţa morţilor," iar şi iar, până să zărească, roşietică, construită în cărămidă smălţuită, casa în care să bea ceai, numai abur, cu puţin zahăr sau o cafea neagră. Jintaru tăcea. Îi văzuse încordarea întipărită pe chip, când Înlănţuitul terminase cu altă formulă prin care părea să spună mai mult decât amestecul a tot felul de băuturi.
Cârciuma era ca un capăt de grajd, câinii răi, vânzătorul numărând covrigi sau bani, lanţul, ploaia rece, patronul servind doar pe cei de la măsuţa din mijloc, podul, fumul, petrecerea deşartă, un pitic închipuind nebunul din jocul de şah; totul era cât se poate de real şi, întotdeauna, trebuia să urmeze drumul greu de întoarcere.
Ajungeau aproape la miezul nopţii, după ceasuri lungi de cutreierări prin mahalale desfundate, la plăcuţa de tablă atârnată de o streaşină, la teiul tânăr şi la grajdul plin cu oameni. Pe plăcuţă, Jintaru o ştia prea bine, se putea citi: „La doi nuci”. Pe singura fereastră prin care răzbătea lumina tulbure era zugrăvit, călare pe un butoi, un beţiv cu o sticlă imensă în mână , fără etichetă şi aproape goală, din care pierdea câţiva stropi ca zeama de vişină.
Din baraca de scândură pitită într-un colţ al curţii, o tuse gravă stârni câinii vecinilor.
În interior, era agitaţie mare în jurul celor cinci mese de fier acoperite cu muşama de bucătărie. Consumatorii prost îmbrăcaţi, ghemuiţi pe butuci scunzi, se înecau în fum de ţigară şi în mirosul băuturilor ieftine. Mergeau la tejghea să ceară încă un rând, aruncau banii mototoliţi pe suprafaţa de tablă zincată şi aprindeau câte o ţigară. Cu paharul de băutură într-o mână şi cu restul în cealaltă, cu ţigara înmuiată în salivă şi lipită de buze, continuau să povestească ascultătorilor mohorâţi de la masă. Vânzătorul mototolea aceiaşi bani în buzunarul mare al şorţului albastru, încheind îndemânatic nasturele alb cu o singură mână şi asigurându-l cu un ac. Fumul, în nori neguroşi, urca în pod printr-o spărtură rotundă făcută în tavan. Câteva sticle şi două şiraguri de covrigi erau expuse în rafturile prăfuite şi ornate cu hârtie veche de ziar.
O sobă mică de teracotă verde, fără strop de foc în ea, devenise un perpetuu punct de sprijin pentru clienţii care nu aveau masă şi masca o uşiţă pe care apărea şi dispărea mereu un om scund şi slab, cu pantaloni cenuşii, cămaşă albă şi cravata roşie cu vârful înfipt sub cureaua îngustă: patronul. Periodic, îşi rotea privirea asupra consumatorilor, oprindu-se critic asupra îndeletnicirilor mărunte ale vânzătorului.
- Să ne trăieşti, patroane! ridică unul paharul.
Toţi priviră iscoditori la patronul care, puţin jenat, frecă folosind piciorul parcă pentru a zdrobi ceva pe jos, cu mâinile la spate şi pieptul puţin bombat. Se îndreptă cu paşi mărunţi spre uşă, pocnindu-şi pe rând degetele şi, întors în faţa vânzătorului, se aplecă peste tejghea să-i şoptească un secret.
Sticlele erau destupate demult; gustaseră, dar berea era amară. Druţu cercetă fiecare colţişor şi măsură urmele lăsate de pantofii murdari de noroi în mâzga cleioasă.
Urmări feţele alungite. Buzele umezite în băutură izvorau cuvinte seci, ochii catifelaţi şi vorba răstită; totul era îmbibat în lunga aşteptare în care şi el, îşi scălda gândurile. Unghiurile ascuţite ale ochilor ei nu-şi găseau locul lângă agerimea tăioasă, mascată de sprâncenele stufoase de aici.
După socoteala lui Druţu- privea la noul venit cu mâna stângă adusă sub bărbiecum zgâria cu unghia eticheta sticlei– omul acesta, chiar cu cizmele înalte şi cu noroi proaspăt pe ele, părea o persoană importantă. Un murmur lung, din întreaga sală îi salutase sosirea. Patronul alergă înaintea lui, îi scutură zdravăn mâna, păstrând-o cu deosebită preţuire între mâinile sale mici şi noduroase, până ce, vânzătorul aşeză lângă tejghea o măsuţă mică şi un scaun tapiţat. Întinse pe masă o faţă brodată. Noul venit îşi aprinse o ţigară, urmărindu-i răbdător mişcările dezordonate până ce aşeză pe albul de olandă frapiera cu sticla de vin.

Scuturând des scrumul jos, cercetă atent eticheta şi aprobă mulţumit într-un zâmbet sec. Scutură iarăşi scrumul şi o desfundă singur, folosind profesionist tirbuşonul cu mişcări invidiate de vânzător şi admirate deschis de patron. Ceilalţi priviră pe furiş cum slobozi într-un pahar albăstrui cu picior licoarea şi degustă cu o plăcere făţişă. Patronul îi întinse un şirag de covrigi. Încercă să desfacă zadarnic cu dinţii şi cu unghiile. Într-un târziu, renunţă înjurându-l scurt şi fără ură pe vânzător,
cerându-i totodată briceagul.
Noul venit prinse a molfăi covrigii tari, zdrobiţi în pumn, udându-i des cu înghiţituri mici de vin.
Încetă să mai fie o atracţie pentru privirile celorlalţi. Doar patronul îl sâcâia, iar el se mulţumea să dea molfăitor din cap la orice întrebare şi la toate micile atenţii. Căută oftând şi rotindu-şi privirea în juru-i, înghiţi prelung ridicând paharul să-l golească. Apariţia Înlănţuitului îi stârni interesul. Urmări cum vânzătorul întinse pe jos bucata de linoleum, forţându-l pe omul acela grav, cu privirea străină, să se tolănească. Patronul îi explică ceva în şoaptă. Brusc, înlănţuitul prinse a vorbi de jos, domol la început, ridicând, pe măsură ce se înfierbânta, vocea-i de clopot.
- Odată, un tânăr student mi-a cerut să spun ceva fără noimă … ceva din transa nebuniei, cerea el.
Avea de gând să scrie un poem despre nebunie care să cuprindă doar cuvinte folosite de mine. Nu pot şti, dacă tot credeţi asta, ce diagnostic mi-ar da un psihiatru, nu ştiu de ce mă aflu aici, unde ca pretutindeni, simt că semenii mei mă urăsc. În afara orelor de beţie, sunt neînsemnat pentru fiecare dintre voi. E o plăcere să fiu bufon! O pot spune pentru câţiva bănuţi sau nici atât. Sunt în stare să cobor şi mai mult în ochii celorlalţi şi nu pentru a trăi, nimeni nu se poate agăţa de o aşa viaţă ticăloasă. Am spus cândva, în mulţime că sunt cu adevărat nebun, dar nu contează; n-o să par niciodată în ochii celor ca voi, cei care mă priviţi acum cu ochi de câini, sănătos la minte, dar sătul de viaţă. Ochii voştri fierbinţi, făcliile voastre mă ard, dar sunt încă hrana mea, doar sunt şi eu ca voi, asta până când …
Învăluit într-o manta de militar cu doi butoni auriţi, o căciulă din blană de ied jerpelită; încălţat cu–n singur bocanc, piciorul desculţ învelit în pâsla rece a noroiului şi pantalonii vineţii suflecaţi până deasupra, aminteşte acum de lutul amestecat cu paie la care am muncit când cu ridicarea locului ăstuia ... Patronul îmi dădea câte un clondir de ţuică parfumată şi mâncare caldă, iar eu spuneam:
”Dumnezeu să-ţi dea noroc, patroane!”
"Să dea, răspundea el şi să dea mai repede”.
… Îl răzuiam de crucile de fier cu gândul la ploaia deasă, la ploaia măruntă, la foamea ce asprea frigul.
Trebuia să strig şi …
Am strigat cât puteam de tare. Nimeni nu se nimerea pe-aproape, doar câinii răspundeau cu scheunat sălbatic, ascuns. Pesemne se adăpostiseră sub streaşina porţii sau îmi luaseră urma şi ajunseseră la clopotniţă. Foamea dădea ghes, strigai şi primii acelaşi răspuns ameninţător. Căutai şi găsii câteva capete de lumânări; era tot ce puteam înghiţi în noaptea aceea. Vântul vuia straşnic; o bucată de tablă zăngănea înfiorător undeva, pe acoperişul unei case. Părea să guste din umezeala în care se zvârcolea în care se zvârcolea şi să întrebe:
„ Până când ?… Până când ?”
Noroiul devenea obositor; salcâmii pocneau pierduţi în ploaie, ascunzând vederii casele de dincolo de gard.
Fundul cimitirului, presărat de cruci noi şi morminte proaspete, părea mai liniştit, ca şi cum cei cu mâinile pe piept acceptaseră deja odihna veşnică. La un cavou pitit sub crengile încărcate de flori înmiresmate ale unui tei uriaş, bătui cu pumnii îngheţaţi în uşile de fier. Nu deschidea nimeni miraculos să mă invite la un foc pocnind în scântei vesele, la bucate şi la băutură. Nu, nu era nimeni. Privii înapoi sub ameninţarea întunericului şi a ploii ucigătoare. Limbile de lumini erau tot nevăzute pe după pomii plini; crucile prinseră a mişca; clopotniţa se prăvălea în urletul prelung al clopotelor vechi, iar poarta se închise stăpână, da, stăpână lăsând câinii nevăzuţi …

Bâjbâiam prin iarba îngheţată, prin troscotul învelit de glodul cu gust de sare. Găsii o piatră, un colţ dintr-o cruce care să spargă lacătul. Îmi zdrelii degetele; sângele cald şiroia pe mâna murdară fără durere, amestecat cu rugina lacătului…
Înlănţuirea aceea de cuvinte şi amintirea diverselor amănunte impresionaseră pe cei din cârciumă. La gestul care dădea senzaţia de frig, Druţu privi afară. Era frig şi ploua; întunericul părea de nepătruns, câinii vecinilor lătrau neîntrerupt, dar cimitirul nu se deschidea imaginaţiei sale. Patronul se sprijinise de tejghea încrucişându-şi braţele. Alături, vânzătorul număra un teanc de bancnote. Cel de la măsuţa cu faţă brodată ceru o sticlă de vin. Restul pufăiau ascultând cum înlănţuitul îşi scarpină, cu lanţul clipocind aspru, piciorul desculţ şi murdar.
Scoase din buzunar o fărâmă de covrig ,muşcă şi abandonă restul pe jos, lângă ulcica goală.
- După uşi erau trepte, cinci trepte abrupte pe care mă prăvălii până jos. Icnii şi ridicându-mă greu, frământat de durere, regăsii noaptea. Lipseau focul, băutura şi bucatele.
Mă năpădi amintirea unei lunci pustii cu atmosfera ei grea de ceaţă, cu bălţile îngheţate şi vite mugind răsunător, flămânde.
Copii neastâmpăraţi săreau pârâuaşul limpede ce rupea şerpuind din drumul prin valea gălbuie şi mohorâtă. O casă se ivea printre crengi golaşe de răchită şi lângă ea raţele gălăgioase se pierdeau în verdeaţa mlaştinii. Fântâni mici, învăluite în aburi şi ghizduri dărăpănate, alimentau treuca zgomotoasă unde o femeie cu mâinile roşii de frig bătea cu maiul în rufele spumegând. Trebuia să urce la deal greoi, cu pas legănat până la marginea satului primitor purtând pe umăr cobiliţa cu rufe din care şiroia apa leşioasă.
Regăsii cărarea roşcată, mâncată pe margini de lutăriile galbenului ce zace în fiecare din prispele şi pereţii oricărei case din sat; păduricea cu salcâmii bătrâni înăbuşea casa veche cu tufele ei de nalbe şi de soc, înmugurind verde otrăvitor şi muşchii dând nuanţa opalului acoperişului de şindrilă putredă.
Tot acolo, zace părul uscat, înconjurat de stâlpii ameţitori, ocolit de cărăruia ascunsă sub frunzele tuberculoase ale toamnei, cu umbra frântă de valuri prăvălindu-se într-o continuă mişcare pe iazul din vale, cu malurile pustii şi papura foşnitoare la orice pală de vânt şi alintându-se lângă acelaşi pârâu ascuns într-o albie adâncă, leneş ca un şarpe rece în splendoarea dimineţii, curgând fără şopot, tot mut în mâlul cenuşiu şi nisipos .
Aici, mă întindeam de durere pe jos, în întuneric, ascultând cum plouă şi amintindu-mi de aceiaşi câini, trecând acum în mersul lor şovăielnic, cercetând, fără
să-mi găsească urma, pe lângă clopotniţă.
Trebuie să cobor în singurătatea întunericului, în mormântul tăcerii, pipăind pereţii alunecoşi. Foamea îmi devora stomacul îndemnându-mă să mestec orice pentru a-i înfunda gâtlejul. Nu găseam nimic. Doar pământul adunat pe tălpi, moale şi greţos. Căutam să uit de ea în alte amintiri străine şi nimic altceva nu revenea să mă bucure decât valea sfidătoare într-un amurg de toamnă timpurie.
Sângele şiroia cald şi sărat, amestecându-se cu noroiul de pe haine. Gustasem şi din picăturile prelingându-se sporadic pe pereţi. Aduceau furnicături de gheaţă, dar îmi îmblânzeau cerul gurii cu parfumul sângelui meu. În locul foamei se perfiră în mine amorţeala plăcută a inconştienţei, nimerind în locul său umed, la nuca deschisă a proprietarului. Îngenuncheat, îmi dezgolii creştetul şi ascultai.
Nu, zgomotul acela tăios ca un diamant venea din alt colţ. Aş fi vrut să iasă din colţul său să vorbim ca să ne treacă noaptea.
-Nici gând, răspundea el gândului meu la fel de tăios, nu stau la taclale cu beţivii, cu puşlamalele; doar ea poate să-mi ţină de urât.
Atunci, trebuie să fi întrebat în gând, cine o fi ea?
-Ea... cea cu cizmuliţe roşii. O să vină, mi-a promis că o să vină! se exalta conştient că dezamăgirea se instalase deja în sufletul său.
Trist, biată viermărie, doar oasele cu măduvă uscată şi dinţii ce-au mai rămas la dumneata. Aş vrea să cred că din pieptul dumneata răsar anemone, că din craniul dumneata poate ieşi ceva folositor!
Cuvintele lui persistau ca un ecou în naivitatea mea ispitită să exalte la orice parfum nou şi înţepător.
Pesemne că aveam vedenii. Nu pot să descriu acum înfăţişarea aceea însoţită de o aromeală înşelătoare. Nu pot spune dacă l-am văzut cu adevărat sau era numai compoziţia unor frânturi din aceleaşi amintiri sau a unor impresii vagi cărora, până în acea clipă, le-am dat alt sens. Ce am văzut sau am gândit în acele clipe de groază am uitat, simplu, gândesc eu acum, aflând în acea înfăţişare însăşi uitarea.
Îndepărtând numeroasele adăugiri care au făcut dintr-un chip trasat precis o simplă umbră, pot menţiona drept sigură acea mlădiţă de spânz prinsă la corsajul rochiei de mireasă, trăsături asemănătoare celor de câine şi chiar, surprinzător, cizmuliţele roşii pomenite de biata viermărie.
Pot să mint adăugând ţuţuri grei, desprinşi de tavan, dulci şi purtaţi pe post de cercei.
Aromeala îmi înlănţuia simţurile; uitam de chipul de otravă pe care somnul îl apropia de venele mele deschise, de rana murdară arzându-mi mâna fără durere. Mârâitul ei îmi era străin.
Eram sigur că nu mă vedea, altfel nu mi-aş fi imaginat că este o simplă sperietoare, menită să-mi străjuiască somnul. Mă lăsam surprins de dulceaţa unor situaţii cu tentă erotică, de ochii ei neştiutori la întrebările gândului meu, de fiorul flăcării ce-mi dezmorţea mâna.
M-a părăsit imediat ce m-am lăsat cucerit de somnul persuasiv ca un asediator. Ea se apropia de el, aproape levitând şi s-au aflat muţi în visul pierzaniei mele...
… În ungherul meu părăsit, mestecam ghemuit un capăt de lumânare. Eram cât se poate de mulţumit, deşi era ultimul şi avea gust de feştilă arsă. Îi auzeam iar răsuflarea. Înghiţii sec ascultându-i apropierea cu vuietul greoi şi pocniturile biciului de crivăţ. Furnicăturile fricii îmi chinuiau trupul chircit.
Nu reuşeam să-mi găsesc glasul, s-o pot întreba: eşti sau nu cea care vine pentru prima şi ultima oară? Adormii iar simţindu-i în preajmă răsuflarea cu aburii mâncărurilor calde de la un praznic bogat: plăcinte, sarmale, orez şi cozonac. Eram flămând până şi în somn şi nu-mi păsa dacă poartă sau nu cizmuliţe roşii, nici dacă are, într-adevăr, trăsături romboidale…
Mormântul era tot mai umed şi friguros. Pipăiam pereţii şi, în locul tencuielii umede, găsii un şir de imagini mişcătoare. Simţeam trecerea în lumina orbitoare a arşiţelor din umbra putreziciunii, multe din fiinţele şi locurile visurilor de odinioară: câinele florean şi lăţos dădea târcoale trupului meu firav de copil, lingându-mi tălpile goale cât eu aşteptam nerăbdător sunetul clopoţelului anunţând masa; o femeie înaltă îmi scrijelea cu-n cuţit ruginit urechea stângă; copiii se ascundeau de mine, înfricoşaţi că mâncam peşte crud şi rupeam simplu gâtul păsărilor. În mâna mea, victimele se zbăteau sub aripa de uliu a morţii, sângele se scurgea ca mustul dintr-un strugure copt.
într-un pocal din corn de berbec ţinut de o mână albă de chirurg. Mustul sau sângele din pocal era fără gust. Sorbeam şi eu ca toţi copiii murdari şi flămânzi care mă urau o biată poşircă dintr-o mână albă, sfântă.
Într-un târziu, mă trezii zăpăcit de glasul mulţimii ce năvălise în mormânt după mine, înghiontindu-mă şi târâindu-mă până la ieşire din cimitir. Îmi amintesc şi acum de foamea din acea noapte şi o simt asemenea unui vierme galben pus de multă vreme într-un vas cu formol.