luna plânge-n geam
tresărind speriată de scârțâitul nopții
și de umbra pașilor ce se opresc pe trepte
deschid ușa și-ntreb mogâldeața ce-așteaptă resemnată
a cui ești tu spaimă?
nu știu, că m-am rătăcit
și noaptea-i lungă, și doare
de ce?
pentru că cineva se zbuciumă
și-așteaptă să mă strângă la piept
ascunzându-și fața în căușul neputințelor
te-aș lua în brațe, dar vezi tu
toate-ncăperile inimii sunt pline și-apoi
nu mai vreau să trag încă-o spaimă
uite! ia paltonul, ia și bocancii, ia și ceva de mâncare
și ieși pe poarta vieții mele
că eu nu te-am așteptat
așa spun toți când îmi închid ușa-n față
dar eu cred că mai bine o spaimă, așa ca mine
decât o nenorocire ce vine și-ți sfarmă viața
hai, du-te măi copilă! și-nchid ușa, laș, ținându-mi sufletul
iar ea se-ntoarce-ncet, o aud prin ușă,
și pleacă murmurându-mi amărăciunea
știam c-așa o să fie,
știam c-o să mă alunge,
dar ce pot să fac?
și noaptea se strânge ghem, apăsându-mi…inima…