Pasăre de pradă. Aripi imens deschise. Zbor planat. În cercuri mari. Alungite. Elipsă. Ochii. Două focare. Deșert. Ce se desenează singur jos. Marcând perimetrul. Ce conține…. . Furnicar în deșertul dinamic. Acolo trebuie să fie. Cercurile se micșorează. Focarele s-au unit. Aerul rarefiat se coagulează. Punctul de fugă planează acum cu acuitate crescută. Zoom. Aici. Feroce pupilele. Taie zimțat. Decupează. S-a pierdut. Pentru moment. Camera o prinde din nou. Focalizează. Ținta!
*
Ecranul computerului. S-a aprins. Singur. În pat, dorm cu ochii deschiși. Paraziți. Imaginea se formează încet. Se clarifică. Liniștea implodează. Mã învârt în jurul unei Fete Morgana. Ca un flămând-însetat . Din deșertul somnului meu. Plin de miresme. Absent potolite. Care așteaptă să se trezească. Dar care simt că potolirea-nepotolirea lor este o altã Fata Morgana. Concretă, atât de concretă! Pe care dacă-o ating, abia atunci devine mai reală, mai adevărată, de nepotolit când îmi scapă. Mă uit, dau târcoale, mă pierd în aceste târcoale… Această Fata Morgana pare indiferentă dar ademenitoare. Aromitoare. De neatins, atingându-mă ca o adiere a unui vis, a unei apariții fugare în miezul unei zile de vară fierbinte când aerul vibrează.
*
Pe ecran, acum - Vulturul.
*
L-a văzut. Își ridică privirea, doi ochi mari, nevinovați se uită la el. Doamne, e atâta dragoste în ei! Nu știe să o spună în cuvinte; dar o spune din ochi, din zâmbetul larg ce se deschide când îl vede, din mâinile ce se întind să îl cuprindă în joacă. Cu tot sufletul. Să-l țină. Să-l dezmierde. Să i se dea. Neconditionat.
*
Vulturul și-a strâns aripile. Picaj. Drept la țintă. Ochiul camerii s-a albit. Apoi se întunecă. Refuză să vadă.
*
Ciocul îmi sfâșie pieptul. Stilet. Ajunge la inimă. O lasă să bată. O privește. Se răzgândește. Se retrage. Caută alt unghi. Aripile mă înăbușe. Strig în pâclă. Nu mă aud. În somnul cu ochii deschiși. Văd.
*
Într-un parc. În care sunt singur, înconjurat de o pajiște, tivită, pe margini, cu o părere de lizieră a unei firave împăduriri. Și, lângă mine, un scrânciob. Care se leagănă abia simțit. Fără să fie atins de nici o adiere a unui fel de boare de vânt. Se leagănă, se leagănă… De vibrarea aerului, a aburilor ieșiți din pământul încă umed. Încă umed de ploaia care a căzut, sau n-a căzut. Înaitea acestui miez de zi fantastică.
*
În leagăn - acum încep să-i zăresc: pantofii fetiței care-și fac, cu încetinitorul, vânt ca leagănul să se miște - abia simțit. Apoi se conturează ciorapii albi: unul dintre ei, făcut sul, până în buza patofului; celălat - întins, urma elasticului pe pulpa fragedă, de-o frăgezime nefirească. Nefirească pentru că, apoi, spre genunchi, începe să se piardă, dispărând odată cu restul corpului… Al fetiței care, în acest loc, locul ei preferat de joacă, l-a întâlnit, m-a întâlnit așteptându-ne. Și s-a repezit din leagăn să ne întâmpine…
*
În acest loc i-a rămas pe retină ultima imagine. Tocmai acea legănarea nefirească a scrânciobului copilăriei ei netrăite până la capăt. Doar un mic joc. Curmat brusc. Acoperit cu pulberea mătăsoasă a acelei copilării frânte. Ca o mantie ce avea s-o ocrotească de-acum mai departe…
*
Propria mea viață. Care începe să se deruleze cu încetinitorul. Cu o secvență subliminalã inclusă între pauzele infinitizimale ale unei reclame de prost gust. Secvență care mă obsedează. Și a cărei obsesie n-o pricep decât atunci când derulez spotul reclamei. La o viteză la care timpul aproape că încremenește. Și văd, Doamne, văd! Aceastã secvență a propriei copilării. Violată. Ucisã apoi. Cu o atrocitate de neimaginat…