Înalțăm în vazduh zmeul, vântu’-i frânge zborul
cu o liniște smulsă copilăriei,
sub aripi se nasc așteptări prin care se ridică
visele clădite pe aer.

Speranțele învinse ne împing în focul căutării
nu se poate stinge cu apele ploilor
spargi tiparul cuvintelor cu înțelesul furat
de pietre așeazate într-un perete de gânduri.

Dorințele ard și pătrund în clepsidra trupului
împrăștiind nisipul,
somnul surprins de luna plină așezată-n fereastră
căzută apoi într-un măr pitic
te face imponderabil
nu vezi, nu auzi, fioruri te străpung
cu îrizări în surâs.

În clipele sparte de uitare într-o bucurie cu fațete perverse
doar eu
aștept dimineața sosirii din depărtări.

Găsesc răcoarea și roua ierburilor
pierdute pe umerii fluturilor,
minunea care te întâmpină
o lacrimă înflorită pe genele clipelor
flacără întețită în ochiul meu de cristal
albastru.

Fulgerul venirii alungă nerăbdarea
pe țărmuri fără somn
cu credința că vom ajunge înlăuntrul iubirii
ca într-un altar.