mi-am legat toate spaimele pe ochi
am astupat toate suspinele cu ceara uitării
și-mi fac curaj.
cu distincție, fără istericale,
reziliez contractul cu viața.
renunț să tot stau cu chirie prin tot felul de întâmplări
prefer locuința mea,
oricât de mică, dar numai a mea.
numai că nu toate sirenele
au cântarea cântărilor în sânge
iar proprietăreasa, înfipta bine pe ziua mea
se agită făcând spume. ușor rozalii.
noroc că nu mai aud,
nimic.
și poate să-mi spună orice:
de la “vai ce asortat, vai dar ce bine-ți stă”
până la “hai sictir haimana, cine dracu te crezi?”
cum de ai curaj să-mi arunci contractul fărâme în față?
de unde să iau altul?
Tac!
ea vorbește.
departe, tot mai departe
plutind printre rănile nespuse
și cuvintele tăioase
țurțuri răsărind din tălpile chiriașilor
ce se strecoară grăbiți pe lângă noi.
ocupându-și locul,
fiecare după cum îl taie capul.