Unsprezece ore patruzecişitrei de minute şi patru secunde
Atît a mai rămas
Pentru oricare dintre noi

Se aude o melodie funerară
Dacă închid ochii
Ar părea că sunt în visul nopţii trecute
Cînd îmi spui că o să mori
Dacă te mai jignesc iar eu mă joc mai departe cu
Ceaşca de cafea de parcă nu îmi pasă

Am o piele trecătoare
Fără pansamente
O cămaşă de forţă
Ar costa prea mult
Mai mult face umilinţa
Şi gura ceea care rîde
Plină de ură şi tristeţe
Cît ai număra pînă la
Optsprezece

Ar fi culmea să nu vii
Sau să rămîi

N-ar exista compasiune
Dacă n-ar exista oameni perfectibili
Oameni nebuni

Şi un poem în care să se vadă
Că ai raţiune superioară sau
raţiune cît un purice rătăcit
Că eşti înaltă sau scundă
Subţire sau dolofană
Cu păr negru ochi negri suflet’ mă rog
Sau blondă
Ceea ce nu te face mai deschisă ori
Cu sufletul mai curat
Dar nici nu-l întunecă

Ah, nu ai trăit momente de luciditate
În care lumea să creadă că delirezi?
Să fii legat cu prosoape şerpuind în jurul venelor în jurul raţiunii de tine
De ţipete de curajul pe care alţii nu îl înţeleg şi nici nu îl primesc
Să te zbaţi să urli să vezi oameni care se mişcă care tremură
Şi odată cu ei tremură exteriorul atît de închis
Un bătrîn prea încărunţit alături
Cu mîinile întinse spre tine
Dar care nu te trezeşte cu chemările sale
Nu-ţi poţi vedea tatăl în el
E doar un străin cu sex feminin
Sau poate o străină rasă pe cap

Şi nu-ţi poţi atinge părul ud
Nu te poţi lovi ca să te trezeşti din coşmar
Nu-ţi poţi face rău decît cu gîndul
Ai mîinile legate şi senzaţia că te-au drogat
După ce te-au cărat pe sus
Pînă aici
De unde nu ai scăpare

Apoi vezi o femei mai neputincioasă ca tine
Îi curg şuviţe de sînge pe picioare
Îţi spune
Mariana, adu-mi o cană cu apă
Dar tu ştii că nu eşti Mariana
Şi nu o recunoşti în sinea ta

O să vrei să cazi
Să te ridici nu poţi, da, libertatea asta
Îţi repugnă
Sînt ziduri, coridoare subţiri, uşi închise
Oameni vulgari şi bătrîni, draperii murdare
Ştii, locul acesta nu-ţi aparţine
Nici muzica uşoară nici oglinzile
Aglomerate cu miros străin

Te ustură ochii
Ai vrea să fugi în şlapi
Dar e prea lung drumul
Pînă la uşă
Măcar de ai putea
Să priveşti preocupat
După perdea

Şi într-o noapte oarbă să
Îţi uiţi cuminţenia

Te descarci de durere
Griji, dorinţe
Faci dragoste cu domnia ta
Trăieşti voluptatea urii de sine
Într-un fel metaforic
Pînă clocoteşte realitatea
În propria-i demenţă
Dureros îţi simţi existenţa
O picătură amară

Ai vrea să atingi să strigi să ai să loveşti să vrei
Clipa asta atît de banală, dar care se află în urmă
Seducîndu-ţi trecutul să te distanţeze de amintiri

Cît vei suporta cuţitul în piele în carne în suflet
Lama asta scîrţîind între nebunia din tine şi dispreţul lumii
Fii tu ilustru în mintea mea
Între neputinţă şi spaimă
Coşmarul îţi coboară pe ceafă
Îţi înfăşoară gîtul ca un fular ghimpos

Ziua începe cu aşternuturi curate
Scuturate de atîta uitare
Ruşinea nu aduce decît dimineaţa
Gustul de după
De parcă viaţa ar fi o curvă care nu ştie
Cum să îţi deseneze harta destinului pe piele

Zece ore douăzecişicinci de minute şi douăzecişişapte secunde
Atît a mai rămas