cel mai mult mi-e frică de dumnezeu
cînd se lasă să alunece în oameni
și începe să miroase a tot felul de lucruri
mai ales a mort și a unsoare de cîntar
i-am spus de atîtea ori să nu o mai facă
dar vechile obiceiuri și iubiri se desprind greu
îl prefer invizibil insipid inodor incolor inedit
ca o pastă de dinți care îmi smulge
măruntaiele și auzul pînă la dispariția literelor
cînd nici mîinile nici picioarele
și nici un fel de prostie intemediară
nu mă mai înfășoară ca o mitră
iar brațele lor oarbe nu mă mai ating
mă întind cu fața în sus ca după dragoste
el se întinde ca după moarte și înviere peste mine
mustește o vreme liniștea în timpane
și absolut niciodată nu îmi dau seama
cînd cad pietrele și apele și sîngele ca o ploaie de aur
îmi spune te-ai trezit am pregătit o cafea
din aceea de trieste
și o bucată de pîine